T. Arghezi despre chiloţii avocatelor

Un Proces la Judecătoria Sectorului 5, găzduită de Palatul de Justiţie de pe Cheiul Dîmboviţei, mă aduce, de dimineaţă, în faţa scării monumentale care urcă de pe trotuar pînă sus, pe platforma prefață la ușa rotitoare.

A nins în Bucureşti cu ceva timp în urmă.

Municipalitatea n-a binevoit să ia zăpada, cum se întîmplă peste tot în lumea semnificată drept Luminile Civilizaţiei Apusene, şi s-o ducă unde îi e locul, la marginea Marelui Oraş, în perspectiva topirii fatale.

S-a mulţumit s-o arunce de pe carosabil pe trotuare şi s-o lase acolo, ca să se întărească, pariind pe prestaţia Soarelui, a cărei firmă de dezăpezire prin lichefiere nu cere parale.

Drept urmare, ca să ajungi la prima treaptă a scării monumentale trebuie să străbaţi poteca înfăptuită în zăpadă de paşii trecătorilor.

În faţa scării, cîţiva inşi iau cu lopata zăpada, dînd-o dintr-o parte într-alta.

Aştept cîteva minute pentru ca mînuitorul lopeţii, beneficiar al unei căciuli cu clape, să se întrerupă din vînturarea uneltei.

S-a oprit.

Mă strecor pe lîngă el şi ajung în faţa scării.

Ridic privirile spre uşa Palatului.

Persoane de ambele sexe urcă treptele în pas corespunzător vîrstei şi răgazului sufletesc.

Sînt toate îmbrăcate în pantaloni.

Şi-n acel moment, ca sub lumina unei scăpări de chibrit a memoriei, îmi amintesc de o tabletă iscălită de Tudor Arghezi despre ce se poate vedea pe treptele acestei scări monumentale:

Chiloţii avocatelor!

De ce-mi amintesc aşa ceva?

Tudor Arghezi se numără printre publiciştii şi scriitorii români cu o anume indiferenţă faţă de erotism. E drept, acuplarea nu-i exclusă categoric din opera argheziană, dar descrierea ei n-are nimic deşucheat.

Tableta de care mi-am amintit, ca într-o revelaţie proustiană, mă surprinsese la ora lecturii prin ipostaza unui Tudor Arghezi istorisind ceea ce văzuse la un moment dat, dar care, în calitate de cavaler, nu se cuvenea să facă public.

Iau volumul V, Publicistică, de Tudor Arghezi, scos de Academie şi găsesc tableta cu pricina.

Poartă titlul Sarcină de avocată şi a apărut în Bilete de papagal, din 3 aprilie 1928.

Poate pentru că la vremea respectivă pantalonii nu erau frecventaţi de dame, poate pentru că era în aprilie şi nu în februarie, tableta conţine această secvenţă:

„Dificultăţile vieţii de avocat nu împiedică doamnele şi domnişoarele de a spori zilnic numărul membrilor unui barou, cu cîteva noi capete tunse şi cu cîteva alte părechi de ciorapi de mătase, evidenţi de la călcîie pînă la jartieră şi, pe scările Curţii de Apel, chiar pînă mai sus. Înainte de a descoperi rigoarea elocinţei şi calitatea argumentării la o fiinţă adorabilă din avocatură, li se întîmplă magistraţilor, printr-un pas executat pripit pe trepte, să afle culoarea chiulotelor preferată de oratoare; şi magistratul este obsedat în timpul pledoariei de imaginea fluturelui violet de mătase, zărit o secundă la pulpa pipăită cu ochiul, a unui picior naiv de căprioară a Dreptului uman adnotat“.

Nu încape vorbă că tableta s-a ivit din experienţa nemijlocită a bărbatului Tudor Arghezi, adus la Curtea de Apel Bucureşti de împrejurările unui Proces.

Spre deosebire de mine, Tudor Arghezi, ridicînd privirile, a văzut ceea ce tableta pune pe seama judecătorilor.

Sincer să fiu, m-a surprins nu atît descrierea din tabletă, cît mai ales faptul că bărbatul Arghezi şi-a îngăduit să recunoască în scris că s-a uitat în fundul doamnelor şi domnişoarelor avocate, deşi buna creștere  l-ar fi obligat să-şi mute privirile în altă parte.

Cu atît mai justificată surprinderea mea cu cît, în cuprinsul aceleiaşi tablete, ocupîndu-se de conţinutul poşetei purtate de o avocată, publicistul dă seamă de o discreţie exemplară:

„Este un semn de bună-creştere şi discreţie, ca atunci cînd o avocată caută o notificare, să te întorci cu spatele şi să citeşti lista proceselor zilei, pînă ce o găseşte. Căci în drogheria, amestecată cu formularele în ghiozdan şi între obiectele de toaletă, puse laolaltă cu creioanele, cu stilograful şi guma de şters, ochiul incompetent în materiile justiţiei poate surprinde mărunţişuri nedesluşite“.

Să ne uităm noi, bărbații,  în poşeta avocatelor e – după Tudor Arghezi – din cîte se vede un semn de proastă-creştere.

Să ne uităm noi, bărbaţii, în fundul avocatelor şi să mai şi scriem ce-am văzut, e însă semn de bună-creştere?