T. Arghezi: „Femeile politice nu ştiu să-şi cîrpească ciorapii”

Am reluat obiceiul de a citi zilnic, înaintea scrisului la Proze, zece pagini din Publicistica lui Tudor Arghezi.
După un an de astfel de exerciţii, am ajuns să-l cunosc pe Tudor Arghezi – Omul mai ceva decît îl ştia nevastă-sa, Paraschiva, făcută celebră se scriitor prin tabletele despre ea ca gospodină perfectă. Aceasta deoarece, scriind zilnic, din nevoia de bani, Tudor Arghezi se dezvăluie azi nu numai ca scriitor, dar şi ca om.

Astfel, am înţeles, fără să mă mai deplasez pînă la Biografie, că lui Tudor Arghezi îi plăceau cîinii şi mîţele, vieţuitoarele fără buletin, în general, pentru că acestora le lipseşte păcatul de moarte al ipocriziei, că nu vedea cu ochi buni şcoala, că făcea negustorii cu scrisul la gazetă, că-l revolta îmbogăţirea Bisericii, modelul lui fiind Apostolii, care ar fi mers pe jos şi dacă Antichitatea ar fi cunoscut automobilul pe post de măgăruş.

Din numeroase tablete desprind concepţia argheziană despre femeie ca una tradiţională, de sătean anterior lui 1907:
Femeia trebuie să umble în urma bărbatului, să facă copii şi nu politică, să prepare ciorbe şi nu cuvîntări.

Prin viziunea asta îmi explic ostilitatea făţişă a lui Tudor Arghezi faţă de femeia politician, preocupată să ajungă parlamentar, în defavoarea preocupării de a face copii şi de a-i spăla bărbatului izmenele.
Cum pe mine mă lasă rece dacă femeia face politică sau ochiuri cu jumări, îl citesc amuzat pe publicistul Arghezi în înverşunarea sa de a refuza femeii dreptul de a fi şi altceva decît gospodină.

Tableta Dreptul femeii, din Adevărul literar şi artistic, 23 martie 1930, e o capodoperă de concepţie conservatoare despre femeie.
Publicistul porneşte la drum de la faptul remarcat de el – înscrierea unor femei în cursa electorală pentru alegerile de la Senat, 4 iunie 1930:

„Sînt de părerea dumneavoastră, stimată doamnă, că femeia are prea mult de lucru la domiciliu, ca să-i mai rămîie vreme pentru Senat. Portretele de elefanţi, pe care le-aţi admirat, zilele trecute, adunate pe un afiş de propagandă, reprezintă, desigur, clasa femeilor fără scop normal sau deviate de la scopul naturii. Nefericirea face doar parte din viaţă, fără ca leacul ei cel mai bun să-l dea votul şi dreptul eligibilităţii. Bărbaţii se aleg de cîteva sute de ani, şi nu sînt nici mai mulţumiţi, nici mai inteligenţi decît înainte; ba pare-se că dimpotrivă.”

După el, femeia normală, femeia-femeie, se verifică în familie:

„Să schiţăm, dacă vreţi, portretul femeii normale, aşa cum l-am putut moşteni în familii, de la bunicile cu bariş, pînă la camaradele noastre de la volanul de automobil. Familia este încă singurul laborator experimental pentru observarea dumnezeiescului fenomen al vieţii. Idealul cuprins în existenţă, al femeii şi al bărbatului, fiind întovărăşirea şi căsătoria, am ales căsnicia completă a doi soţi care se iubesc şi se respectă, parveniţi din cea mai numeroasă categorie socială a mijloacelor egale, care păstrează generaţiilor sănătatea necesară.”

Înainte de a fi politiciană, femeia trebuie să fie gospodină. Tudor Arghezi e convins că acasă la femeia politician domneşte dezordinea şi mizeria:

„Administrarea unei căsnicii trebuie să fie destul de grea, de vreme ce fără această cunoştinţă nu-i mai rămîne femeii decît singura îndeletnicire politică şi electivă. Aţi observat, doamnă, că femeile politice nu ştiu să-şi cîrpească ciorapii, se îmbracă fără gust, şi miros a rufărie neagră, ameţită cu un parfum? Aţi intrat în dezordinea căsniciilor acestor doamne? V-aţi uitat prin colţuri? Aţi ridicat marginile unei velinţe care acoperă un pat sau o canapea? Aţi tras cu degetul pe etajeră? Aţi luat un ceai în porţelanele lor? V-aţi şters la buze cu şervetul rînced de lîngă ceaşcă? Aceste doamne, atît de mîndre cu drepturile şi emancipate de toate plăcutele lor datorii şi corvezi, sînt de fapt guvernate minut cu minut şi toată viaţa de o servitoare, din vecinătatea fiziologică a maimuţei: hibridă, tristă şi ridiculă consecinţă a unui sentiment de falsă libertate.”

Neutru în acest război al lui Tudor Arghezi cu femeile care nu stau acasă, îmi permit să observ că a fi femeie-politician nu exclude, cum crede publicistul, condiţia de femeie-femeie şi chiar condiţia de femeie-gospodină.

Din textul arghezian trag însă concluzia că un mijloc de a verifica dacă o femeie ar putea administra o firmă, o instituţie, un partid, un guvern, o țară, e de a vedea dacă a putut și poate administra o căsnicie.