Talentul de a se da bine pe lîngă Stăpîni

„De la finele celui de-al doilea Război Mondial, Bulgaria e considerată de către toţi observatorii din lume drept cel mai bun aliat, cel mai fiabil şi cel mai fidel al Uniunii Sovietice. Într-adevăr, conducătorii bulgari s-au precipitat de fiecare dată să urmeze la literă toate variaţiile politicii interne şi externe ale Kremlinului căruia i-au susţinut necondiţionat toate iniţiativele. În schimb, această excepţională docilitate a făcut ca liderii bulgari să fie trataţi cu mai mare căldură, mai mare încredere şi înţelegere decît toţi ceilalţi lideri din Est”.

Acest punct pe i în discuţia despre Bulgaria e pus de François Fejto în volumul Sfîrşitul democraţiilor populare, tipărit de Editions du Seuil în 1992. Pe copertă, beneficiind de ipostaza secvenţei simbol pentru o întreagă istorie, e reprodusă imaginea dărîmării lui Lenin de pe soclul din Piaţa Scînteii. François Fejto e unul dintre cei mai buni specialişti continentali şi mondiali în destinul ţărilor închise, pentru 50 de ani, în ţarcul socialist. Lucrarea sa în două volume, Istoria democraţiilor populare, e titlul obligatoriu în orice bibliografie despre comunism.

Expresie a acestei slugărnicii exemplare, în Bulgaria – dezvăluie Fejto – termenii de perestroika şi glaznosti au pătruns cu mult înainte ca ei să devină o realitate pînă şi în Uniunea Sovietică. A fost de ajuns ca la Congresul al XVII-lea al PCUS să se pună problema pentru ca liderii bulgari să se grăbească să şi-o asume. Chestia e însă mimetică. Nu asta are importanţă pentru Gorbaciov. Asemenea lui Stalin, dar mai ales a lui Hruşciov, el nu se înţelege cu oamenii din vechea gardă din ţările socialiste, suspectaţi de legături cu adversarii săi conservatori din URSS. Todor Jivkov e unul dintre aceştia. El trebuie înlăturat. În alte ţări din Est a fost nevoie de o intensă activitate a KGB şi GRU pentru ca liderii antipatizaţi de Kremlin să fie înlocuiţi nu prin Plenare ale CC, ca după instalarea lui Hruşciov la putere, ci prin mişcări populare paşnice (RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia) sau revolte spontane (România).

Deşi pe 23 iunie 1988, Jivkov se întoarce de la Moscova cu un soi de înaltă binecuvîntare, la 10 noiembrie 1989, Plenara CC al PCB „acceptă demisia voluntară” a celui mai vechi lider din Est şi-l numeşte pe omul lui Gorbaciov la Sofia, numitul Petăr Mladenov.

Nu e o premieră în istoria postbelică a Bulgariei. Procesul trecerii la comunism a avut aici o rapiditate şi o radicalitate unice în Est, dovadă a dependenţei absolute de Moscova. Ceea ce s-a numit pedepsirea criminalilor de război a întrecut orice imaginaţie. Mii de slujbaşi ai fostului regim au fost arestaţi sau măcelăriţi. După instalarea la putere a Frontului Patriei, dominat de comunişti (9 septembrie 1944), sunt puse în funcţiune aşa-zisele Tribunale ale poporului. În martie 1945 sunt pronunţate 10897 de verdicte în 131 de procese şi condamnate la moarte 2138 de persoane, între care trei regenţi (inclusiv fratele Regelui Boris al II-lea) şi 164 de deputaţi din perioada anterioară. Fapt curios, dar semnificativ pentru zelul bulgar de a sluji noul stăpîn, Acuzarea a cerut doar 50 de condamnări la moarte. Justiţia a dat de patru ori mai mult. Sentinţele au fost îndeplinite imediat. E suficient să comparăm masacrul din Bulgaria cu situaţia din România pentru a ne face o imagine de ceea ce a însemnat supunerea Sofiei faţă de Moscova. Tribunalul Poporului se înfiinţează la noi abia în 21 aprilie 1945, prin Decretul Lege pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război. Primul proces, cel din 14-22 mai 1945, pronunţă 29 de condamnări la moarte. Al doilea, al „criminalilor de gîndire”, doar o condamnare la moarte (în contumacie), pentru Pamfil Şeicaru. În aşa zisul Proces al marii trădări naţionale (7-17 mai 1946), sunt decise 13 condamnări la moarte. La noi, spre deosebire de bulgari, unele pedepse au fost comutate la închisoare pe viaţă. Se ştie că, sub pretextul pedepsirii „colaboraţioniştilor”, comuniştii din Est şi-au realizat propriul interes: lichidarea adversarilor politici, intimidarea potenţialilor cîrtitori. Amploarea condamnărilor din Bulgaria vorbeşte de la sine despre puterea deţinută la Sofia de „coloana a V-a a Moscovei”.

Diferenţe uriaşe pot fi constatate şi în alte puncte ale procesului comun de sovietizare. Bulgaria devine republică la 15 septembrie 1946, graţie plebiscitului falsificat din 8 septembrie 1947. La noi, Regele a fost înlăturat abia peste un an, la 30 decembrie 1947. E drept, nu prin plebiscit, ci printr-o lovitură de palat. În România, comuniştii se instalează la şefie prin alegerile din 19 noiembrie 1946. În Bulgaria, alegerile falsificate au loc în noiembrie 1945. În 1946, mai precis în 27 octombrie 1946, au loc alegerile pentru Constituantă. Cîştigate, evident, de către comunişti.

Reprimarea opoziţiei cunoaşte în Bulgaria sălbăticii necunoscute în România. Înaintea scrutinului din 27 octombrie 1946, 24 de militanţi ai Partidului Agrarian (PNŢ-ul lor) sunt asasinaţi. Liderul agrarian Nicolas Petkov (Maniu bulgar) e arestat, împreună cu 24 de deputaţi, în plină şedinţă a Parlamentului. Lui Petkov i se deschide proces de trădare la 5 august 1947. Pe 16 august 1947, e condamnat la moarte. Pe 23 septembrie 1947 e spînzurat. La noi, în procesul din 29 octombrie – 12 noiembrie 1947, Iuliu Maniu e condamnat la închisoare pe viaţă.
După 1989, Bulgaria s-a lipit de Germania. La fel de absolută în slugărnicie ca şi faţă de Uniunea Sovietică. Şi la fel ca în cazul Moscovei, loialitatea faţă de Bonn i-a adus bunăvoinţa Occidentului.