Țara mea n-are covrigi de vânzare

Stăteam în fața gardului cu harțapele, cu șosete albe și pantofiori la fel de albi, de lac și mă smiorcăiam, că nu pot spune că plângeam. Bunicul s-a apropiat și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că o fetiță desculță mi-a luat cheia de la gât și a aruncat-o peste gard. Acela era gardul școlii, pus acolo pentru a proteja averea sărăcuță de care se îngrijise primăria, adică un gazon de iarbă, lăsat în grija ploii. Bunicul a făcut un lasou din șnurul de la pantof și a tras cheia afară. La câțiva pași de noi, niște pezevenghi au aruncat mingea peste gard. După care au început să plângă că trebuiau să se ducă după ea. Să sară gardul adicătelea. Portarul, trezit din somn, le-a aruncat mingea de cârpe în brațe, iar bunicul le-a făcut semn să elibereze straturile de bumbișori pe care îi călcaseră în picioare.

Eu nu mi-am dorit o țară ca afară, dar s-a întâmplat să ajung pe-afară. M-a luat unul de nevastă. Eu i-am spus să ne rezumăm la șnițelele maică-mii, el nu și nu, că la ei e bogăție și că salariul e plătit din dobânda la anexări trecute. Soacră-mii nu-i plăceau nici măcar imigranții din familie, deși mă iubea ca pe propria sare grunjoasă în bucate. A trebuit să-mi găsesc un serviciu, pentru a-mi dovedi intențiile de rezistență comunistă față de atracția indusă de capitalista dumneaei avere. Colegele de serviciu m-au întrebat cum de, cu atâtea englezoaice cu gene false și sprâncene tatuate, soțul meu și-a adus o proastă tocmai din România. Aș fi vrut să spun că româncele sunt frumoase, dar eu am fost prima pe care el a văzut-o, altfel nu mă mai măritam. Până și fostele mele colege de liceu s-au mirat, dar după ce l-au cunoscut pe bărbatu-meu au exclamat și evrika! și de-aia!

Și uite-așa am ajuns la liceu, la gard de sârmă și teren de baschet și de fotbal. E drept că unii s-au jucat de-a struțul până au dat cu ochii de coasta lui Adam și atunci și-au pus cruce pe pieptarul șorțului pentru atelierul de electrotehnică. Unii și-au lipit încă de pe atunci destinele cu cositor.

Eu am fost o liceană veșnic stânjenită. Profesorul de fizică îmi dădea numai nota doi, când mă scotea la tablă. Eram ceea ce pe atunci se alinta drept scoică. Profesorului îi plăceau fetele frumoase și băieții inteligenți. Nu am avut eu noroc de așa ceva. Odată am nimerit în bancă cu unul dintre cei doi cei mai buni elevi la fizică. L-am scos din sărite. Nu numai că i-a spus tatei că eram o idioată, schimbându-mi opțiunile de facultate dinspre filologie spre politehnică, dar m-a dat și afară din clasă. L-am enervat de mai multe ori, dar a avut amabilitatea să-mi spună, în clasa a douăsprezecea, că și-a dat tot intereseul să mă lase corigentă, dar nu i-a reușit. La teze și lucrări scrise, dacă meritam nouă, îmi dădea nouă. Rămâneam cu notă de trecere.

Tot într-a douăsprezecea, unul dintre băieții aceia inteligenți și-a serbat majoratul, în aceeași sâmbătă cu una din fetele frumoase. Am participat și eu, deși fusesem invitată de milă. La un moment dat blues-urile nu s-au mai dezlipit unele de altele, iar eu nu eram nici pe departe miss popularitate, așa că am plecat să văd cum arăta oglinda din baie, deși nu aveam pudrieră, ci doar un păr foarte lung. În loc de baie am dat peste camera sărbătoritului, care-și cânta singur la chitară, din Pink Floyd. Pe lume sunt tot felul de singurătăți, care totuși nu se înțeleg între ele. Unele ciripesc, să ne ferească Dumnezeu de cele ce cipciripesc, unele trăiesc numai prin cuvinte. Aceasta nu este o poveste de dragoste, pentru că singurătatea lui nu avea nevoie de singurătatea mea, iar singurătatea mea nu avea ce căuta acolo.

În vremurile acelea, profund socialiste, profesorilor le păsa de ce ai învățat, nu de ce te credeai. Cu colegii mei puteam discuta despre orice, toată lumea citea cu aviditate. De când statul s-a democratizat, puțini foști colegi mai vorbesc cu mine. Din cauza vederilor generale despre lume și viață, iluzoriu tangențiale cu politica, am fost acuzată de prostie, răutate, bigotism, nazism, misoginie, misandrie, mândrie și alte tâmpenii de care am uitat, că am alte viziuni despre viață.

M-am bucurat totuși să văd că iubitorul de Pink Floyd și-a mai atenuat vederile radicale, chiar dacă mândria i-a înțepenit un pic gâtul, nu că aș accepta scuze.

Oricum cânticelu’ cu zidăria e doar un apanaj al tâmpiților. Hai, Liberare!