Preşedintele Klaus Iohannis şi-a anunţat demisia din funcţie. George Simion: Următorul pas pe linie parlamentară va fi depunerea unei moţiuni de cenzură împotriva Guvernului Ciolacu, guvern numit de acest preşedinte ilegitim>

Telenovela în opera lui Caragiale

Căutînd ceva pentru rubrica Blestemul lui Caragiale, de pe Jurnalul meu video, dau peste scena în care Chiriac o amenință pe Veta că se va sinucide. Și deodată realizez că e o scenă dintr-o telenovelă. Are toate ingredientele telenovelei de azi:
Veta e mai bătrînă decît Chiriac.

Veta e stăpîna lui Chiriac, tejghetar, om de încredere al lui Jupîn Dumitrache.
Chiriac e tipul flăcăului din popor: frumușel, musculos, deștept, cred, care a avut ghinionul de a se naște într-o condiție de sărac de mahala. Nu e clar dacă s-a combinat cu Veta din parvenitism sau din iubire. Sigur e că Veta a avut inițiativa.

Veta e nevasta tînără și nefericită a unui ins pricopsit, dar bătrîn. Cred că și ea provine din mahala.
Veta e o romantică. Cel puțin în piesă ea face ravagii în rîndul femeilor din popor prin afișarea unui romanism de mahala.

Chiriac crede sau poate joacă teatrul credinței că Veta a făcut ochi dulci bagabontului. Are toate motivele să se teamă de o combinație Veta – Rică Venturiano. O știe pe Veta dispusă să se combine fără remușcări. Are complexul omului din popor față de un funcționar precum Rică Venturiano, văzut ca aparținînd lumii din Centru.

Să revedem textul lui Caragiale din O noapte furtunoasă. Veta tocmai s-a întors de la Union, unde a avut loc scena cu Rică Venturiano. Chiriac a aflat de la Jupîn Dumitrache că Vetei îi poartă sîmbetele bagabondul.

Fragmentul de mai jos surprinde scena geloziei sau a așa-zisei gelozii a lui Chiriac. Nu-i exclus ca tejghetarul să fie amorezat de Veta. Prin urmare frămîntările sale să fie autentice. Caragiale, cinicul, își bate joc de bietul om și de frămîntările sale. Pentru că marele satiric surprinde în această scenă teatralitatea, comportamentul lipsit de autenticitate, copierea lumii din gazete și din broșuri. Deși la vremea respectivă nu apăruse telenovela, Caragiale ironizează aici imitarea lumii din telenovele de către personajele semidocte. Aflînd de la Jupîn Dumitrache de afacere, Chiriac se supără pe Veta. Reacția Vetei descinde direct din telenovelă:

„VETA: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!… Săracul Spiridon! Nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el cum rîde de mine! Eu şi noapte bună!… (merge încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adîncită în gînduri.) Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. – Nu-i mai place, nu mai vrea!… Bine! N-o să mor nici eu!… De unde ştii? Poate mai bine că s-a întîmplat aşa… A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul cînd e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?… (plînge; se aude zgomot.) Vine! (se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! (porneşte să iasă spre stînga, cînd intră Chiriac, care rămîne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.).”

De remarcat clișeele înfiorătoare din proza și presa vremii despre fericire, despre Dumnezeu, despre dragoste.

Mai înainte s-a petrecut scena dintre Zița și Veta, semnificativă pentru comportamentul de telenovelă al Vetei:

„(Veta nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) Ţaţo! Ce ai? Plîngi?

VETA (ştergîndu-se la ochi): Eu? De ce să plîng? Mă doare capul, mi-e cam rău.

ZIŢA: Îţi sînt ochii turburi grozav…

VETA: Nu-şʼ ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri.

ZIŢA: Nenea e de rond la noapte?

VETA: Da. (s-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo.

ZIŢA: Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie tîrziu. (…)

ZIŢA: Bine. (cătră Veta.) Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău.

VETA: Lasă să-mi fie rău. (rîzînd silit.) Mai bine ar fi să mor.

ZIŢA: Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? Să trimitem să caute pe nenea.

VETA: Aş! Eşti nebună! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ţi-am spus? Am lucrat mult la lumînare. (are un fior.) M-a tras şi fereastra… Cum m-oi culca, îmi trece.

ZIŢA: Atunci, alevoa, bonsoir, ţaţo. (pleacă şi se întoarce.) A! să nu uit; mîine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne rugăm de nenea să ne ducă la «Iunion».

VETA (repede): La «Iunion»? Nu Ziţo, nu mai merg la «Iunion».

ZIŢA: Daʼ de ce?

VETA: Pentru că… pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nţeleg comediile alea… Ei! Ce să-ţi spui! Nu voi.

ZIŢA: Ei, Doamne! Ţato, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce, adică toţi cîţi merg acolo înţeleg ceva, gîndeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi?

VETA: De ce, de ne-ce, nu voi să merg.

ZIŢA: ʼAide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea,… vrei?

VETA: Nu voi, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a spus de azi dimineaţă: degeaba-i zici.

ZIŢA: Zău! Ţăţico, parol! Să mă-ngropi!

VETA: Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu; cînd zic o vorbă e vorbă.

ZIŢA: Zi, nu vrei să mergi, ţaţo?

VETA: Nu.

ZIŢA (obidindu-se treptat): Nu?

VETA: Nu.

ZIŢA (podidind-o plînsul): Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc! (pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! (iese, plîngînd şi trîntind uşa, prin fund. – Spiridon intră din dreapta.)”

Din cîte se vede, emoțiile celor două femei sînt ca ale unor personaje din telenovelă. Am scris pe vremuri, după ce m-am străduit să văd pînă la capăt o telenovelă că în telenovelă, la fel ca în filmele indiene, emoțiile sînt desemnate de veritabile cutremure fizice. Acolo unde ar trebui să se trăiască o emoție cît de cît discretă, în telenovelă e răcnită, dramatizată halucinant.

Nu altfel stau lucrurile în secvența confruntării dintre Veta și Chiriac sau mai precis a explicațiilor dintre Veta și Chiriac:

„CHIRIAC: Dumneata m-ai chemat?

VETA: Eu?… Nu.

CHIRIAC: Spiridon mi-a spus că…

VETA: Da… am zis lui Spiridon să-ți aducă mondirul; l-am cusut.

CHIRIAC: Mersi!

VETA: Pentru puțin.

(Pauză)

CHIRIAC: Poarta… am închis-o.

VETA: Bine. (întoarce capul în fața scenii; e mișcată.)

CHIRIAC: Alt nimic nu mai ai să-mi poruncești?

VETA: Ce! Eu să-ți poruncesc d-tale?

CHIRIAC: Să-mi poruncești, firește; nu-mi ești stăpînă?… Nu sînt slugă în casa d-tale, cu simbrie?

VETA (întorcîndu-se cu fața spre Chiriac): Bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule.

CHIRIAC (înaintează): Ei! De ieri seara pînă acu cum ai petrecut? Ți-e mai bine așa?

VETA (scoborînd un pas spre a se depărta de el): Da.

CHIRIAC: Îți pare bine de ce-ai făcut?

VETA: Nu mă știu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntîmplat așa.

(Pauză)

CHIRIAC (mai apropiindu-se): Mîine seară mergi iar la «Iunion»?

VETA: Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, firește.

CHIRIAC: Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale?

VETA (tresărind și ridicînd capul spre el): Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destul vreme să mă cunoști, păcat! Eu te credeam pe dumneata mai deștept.

CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie): Jură-te încă o dată!

VETA: Să mă mai jur – eu?… Nu m-am jurat? N-am plîns? Cu ce m-am ales? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plîns aș mai plînge, dar nu mai pot… Dar… în sfîrșit, nu strici dumneata… eu stric… nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata… D-aia zic și eu mai bine că s-a întîmplat așa. Tot trebuia să isprăvim odată… Am isprăvit..”

Chiriac joacă aici o dublă comedie. Cea a amantului gelos și cea a slugii complexate. Ca într-o telenovelă, el îi cere Vetei să se jure. De parcă un jurămînt ar fi înlăturat automat suspiciunea.

Veta refuză, făcînd-o pe ofensata. Chiriac apelează atunci la dramoleta din telenovelă. Vrea să se sinucidă în fața iubitei. Urmează astfel o scenă de un comic delirant prin imitarea trăirilor fizice din telenovelă:

„VETA (cu emoție din ce în ce mai nestăpînită): Ce folos! Dumneata crezi mai mult în prostiile și în bănuielile lui bărbatu-meu, decît în jurămîntul meu, și gîndesc că trebuia să ne cunoști destul de bine și pe mine și pe dînsul. Dar… foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Așa e. Eu sînt o femeie rea; am vrut numai să rîz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca p-o slugă «cu simbrie» să păzești casa, și tîrăsc pe dumnealui pe la grădini ca să curtez cu alții. Eu sînt o femeie mincinoasă; n-am simțit nimic cînd ți-am spus că nu știu să mai fi trăit pînă să nu te cunosc pe dumneata… Toate le-am făcut pentru dumneata numai din prefăcătorie… totdeauna alta ți-am spus și alta am gîndit; te-am minți, te-am amăgit, am rîs de dumneata atîta vreme… Acuma, bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. De! Ți-am făcut rău, dar… ai scăpat de mine. Lasă! Ce-a fost a trecut… Bonsoar. (vrea să plece spre stînga.)

CHIRIAC (ieșindu-i cu un pas înainte): Te duci?

VETA: La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata?

CHIRIAC: Nu-mi mai zice «dumneata».

VETA: Cum poftești să-ți zic?

CHIRIAC: Cum mi-ai zis pînă ieri.

VETA: Azi e azi, ieri a trecut. (pornește să iasă.)

CHIRIAC (tăindu-i drumul): Și nu vrei să se mai întoarcă?

VETA (scoboară un pas, depărtîndu-se de el la dreapta): Nu.

CHIRIAC (apropiindu-se): Veto!

VETA: Nu; lasă-mă… Ce folos cîtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plîns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este așa cum sînt…

CHIRIAC: Dar eu.. eu ce să fac?

VETA: Ce fac și eu… Învățul are și dezvăț, nu știi dumneata?

CHIRIAC: Dezvăț! Lesne din gură. Îi scoți rumânului ochii și după aia-i zici: «Lasă că nu e rău și fără să mai vezi… mai bine că s-a întîmplat așa! N-o să mori fără luminile ochilor!… Învățul are și dezvăț!…» Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc așa!… care va să zică să mor, ’ai?

VETA: Ei, bine ar fi să poată muri omul cînd vrea; dar… nu moare nimeni de asta!

CHIRIAC: Dar dacă eu oi muri? (se repede și ia spanga de la pușcă.) Vezi dumneata șpanga asta?

VETA (se redepe la el și vrea să i-o smucească): Chiriac!

CHIRIAC (luptîndu-se cu ea): Fugi!… Lasă-mă!…

VETA: Nu te las! Te știu eu cine ești. Nu te las! Nu voi să ți se tragă moartea de la mine.

CHIRIAC: Lasă-mă! Lasă-mă!… (se luptă.)

VETA (desperată): Chiriac! (înecîndu-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă întîi pe mine! (se luptă din putere.) Chiriac!… Nu ți-e milă ție de mine? Toate, toate de un an și mai bine le-ai uitat într-o zi?… Chiriac!…

CHIRIAC: Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă lași, dacă nu mai mă vrei, tot mort sînt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viață! (se smucește.) Lasă-mă!

VETA (ținîndu-l strîns): Chiriac! Vrei să strig? Ești nebun?

CHIRIAC: Da! Sînt nebun, firește că sînt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Cîte gînduri și dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi?

VETA: Dar tu pe mine nu mă-ntrebi?

CHIRIAC: Nu mai voi să știu de nimic, nu mai știu cine sînt! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ți-am văzut trecînd umbra peste perdeaua de la fereastră, ș-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lîngă tine, cum am trăit. (cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.)

VETA: Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă jur încă o dată? Dacă m-oi jura, mă crezi?

CHIRIAC: Te crez.

VETA (repede): Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viața ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine – na! Ce mai vrei? – Dacă știu eu ceva la sufletul meu din cîte ți le-a sporit dumnealui.”

Sare în ochi textul spus de rost prin imitare de către Chiriac:

„Nu mai voi să știu de nimic, nu mai știu cine sînt! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ți-am văzut trecînd umbra peste perdeaua de la fereastră, ș-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lîngă tine, cum am trăit. (Cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.)”

În mod norml oamenii nu vorbesc ca în cărți. Nici un bărbat autentic nu invocă umbra iubitei de la fereastră și nu declamă c-a vrut s-o mai vadă încă odată. E vorba de bărbații care nu imită personajele din telenovelă sau din filmele indiene. Mai mult ca sigur Caragiale a descoperit scena într-o broșură ieftină din vremea sa și a copiat-o, stricîndu-se de rîs.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Telenovela în opera lui Caragiale”

  • Nu cred a fi potrivit să aplicăm eticheta de telenovelă (nici măcar parțial) scenelor din comedia lui Caragiale. La acea vreme erau foarte gustate melodramele și vodevilurile. (De obicei, traduse și adaptate, ca ulterior să fie jucate pe scenă sau publicate în foileton la gazete.) Opera lui Caragiale e un fel de oglindă a timpului său. Condeiul său „a fixat” (imparțial, ca tot românul) modul cum unii își exteriorizau simțămintele. Caragiale își tratează personajele cu duioșie. El nu „spune că …”, ci „sugerează că …”. Ironia pe care o mânuiește cu un rafinament migălos nu acuză. Nu e moralizatoare. Bate apropouri. Îți prezintă contextul și te face să-ți pui întrebări. (Cuvântul „ironie” provine din grecescul „eironeia”, care înseamnă întrebare.) Personajele sale „mustesc” de viață. Ele nu vorbesc precum în cărți. Ele vorbesc conform spiritului epocii în care trăiesc. (Să nu uităm că, la acel timp, Sarah Bernhardt copleșise Parisul și devenise Divina. Publicului îi plăceau efectele melodramatice.) Iar publicul autohton era la curent cu toate modele occidentului. Presa vremii își hrănea și-și educa abonații cu aceste tendințe. Antifraza lui Caragiale este măiastră tocmai pentru că ne indică rezultatele acestui gen de educație asupra mahalagiilor dornici să imite boierimea sofisticată.
    P.S. Vă felicit pentru sinceritatea cu care ați scris articolul despre stewardesă. Și mulțumesc și domnului care a atras atenția asupra lui. Dacă nu făcea trimitere la el, nu-l citeam. Splendid!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *