Tentația rusească a regimului prezidențial

Panorama ideilor care mi-au venit pe loc. Într-una din edițiile Evenimentului zilei din 1995, mai precis în cea din 2 septembrie 1995, comentam inițiativa lui Mircea Snegur din Moldova de a înființa un partid propriu după demisia din Partidul Agrarian prin ceea ce titlul editorialului numea Tentația rusască a regimului prezidențial. Pentru a mă explica mă aplecam asupra unei realități rusești de după Căderea Uniunii Sovietice:

Părăsirea Partidului Agrarian și înființarea unei formațiuni politice proprii sînt fapte ale lui Mircea Snegur care-și găsesc explicația numai prin raportarea la o realitate tipică spațiului celei ce a fost Uniunea Sovietică. În cartea sa dedicată ultimelor zile ale Uniunii Sovietice, ,,Adevărata istorie a destrămării URSS”, fostul consilier de presă al lui Mihail Gorbaciov, Andrei S. Graciov, evidenția, printre alte cauze ale prăbușirii imperiului, ambiția unor lideri ai republicilor de a deveni din prim-secretari în plan local ai PCUS președinți cu puteri asemănătoare celui american sau francez. Baronii locali – cum îi numește autorul- s-au pus pe destrămarea URSS nu sub forța unui instinct democratic, occidental, ci pentru că țineau să nu mai depindă de un șef mai mare, adică de președintele Mihail Gorbaciov. Firește, foștii prim-secretari convertiți la democrație au apelat din plin la cuvinte mari : independența și suveranitatea republicilor, lupta împotriva dominației rusești. Cum se întîmplă de atîtea ori în istorie, a fost vorba de o demagogie menită a ascunde un interes personal. Și anume interesul de a se lăfăi în puterea pe care le-o dădea noua ipostază, cea de președinte de republică independentă. Că lucrurile așa au stat ne-au dovedit-o evoluțiile ulterioare ale evenimentelor. În toate fostele republici sovietice, inclusiv în Rusia, așa-zisul regim democratic n-a devenit altceva decît un paravan pentru a ascunde Occidentului dictatura exercitată de foștii prim-secretari denumiți acum președinți. E ușor de observat că în fostul spațiu sovietic singura instituție a sistemului pluralist care funcționează din plin e cea a președinției. Parlamentul, presa, justiția sînt mai mult de formă. Ici-colo, însă, teza că-i vorba de democrație a fost luată în serios de unii. Astfel s-a ajuns în unele republici la un conflict între președinte și Parlament. Un conflict avîndu-și cauza nu în deosebirile de platformă, ci în disputa care e mai puternic. Simțind, printre altele, și nostalgia populației după faimosul tătuc rusesc, unii președinți au ajuns, în tentațiile lor dictatoriale, de a neglija pînă și păstrarea aparențelor. Întreaga politică internă și externă a republicii se punea la cale în interiorul instituției prezidențiale. Atinși nu numai în orgoliu, dar și în privilegii, parlamentarii au reacționat. În unele locuri conflictul, care n-a depășit faza incipientă, s-a rezolvat prin compromis. În altele, prin întărirea puterilor prezidențiale. Cele întîmplate în fostele republici sovietice, inclusiv în Rusia, s-au repetat pînă la identitate în cazul Republicii Moldova. Luînd în serios votul dat de populație, parlamentarii agrarieni au găsit de cuviință să ceară președintelui Mircea Snegur să le dea și lor măcar o bucățică de putere. Urmînd legea celorlalți foști activiști de partid, inclusiv cea a lui Boris Elțîn, președintele Republicii Moldova s-a simțit contrariat de o asemenea exigență. Liderul rus a răspuns prin a trage cu tunul în Parlament. Mult mai subtil, cel de la Chișinău a apelat la un instrument cu aparențe mai democratice. A spart Partidul Agrarienilor și și-a înființat propriul partid. La congresul formațiunii sale politice, Mircea Snegur a pledat pentru o republică prezidențială. Adică una în care puterile sale absolute să fie recunoscute și de Constituție. A fost nevoie astfel de o lună și ceva pentru ca mișcarea lui Mircea Snegur să-și evidențieze adevărata cauză: tentația rusească a regimului prezidențial.