Tezaurul ne-a fost luat de ruși, nu de sovietici

Sîmbătă, 3 iulie 2021, de la ora 20 la 21, la Interviurile lui Cristoiu de pe Aleph News am dezbătut cu Ilie Schipor cartea sa de excepție, Destinul Tezaurului României – Argumente din arhivele ruse, recent tipărită la editura Oscar Print.

Pe Ilie Schipor îl știu din călătoriile mele în Rusia pentru a participa, ca Istoric al clipei, la inaugurarea celor două Cimitire de onoare, cel de la Rossoșka de lîngă Stalingrad, și cel de la Apșeronsk în Ținutul Krasnodar. A făcut parte din echipa de aur a ambasadorului Vasile Soare. Grație talentului deosebit al ambasadorului de a se face plăcut gazdelor (atu crucial pentru un ambasador) s-au putut inaugura în Rusia două cimitire de Onoare ale militarilor români căzuți în Campania din Est. Ilie Schipor a fost consilier la Ambasadă între 2009 – 2019. De fiecare dată cînd am mers prin Moscova cu el mi-am dat seama ce înseamnă un membru al ambasadei care cunoaște țara gazdă nu de pe Wikipedia, nu din broșurile imbecile ale Ministerului, redactate între două fleici și două trabuce, nici măcar doar din cărți, ci din realitatea cotidiană, din viața de fiecare zi. Cu Ilie Schipor am mers la Butovo, cimitirul în care NKVD-ul a împușcat peste o mie de oameni. De la el am aflat multe dintre secretele puterii lui Putin, între care se numără permanentul contact cu oamenii de știință din domeniul Sociologiei și Politologiei. Timp de zece ani, fără a-și neglija munca de consilier, Ilie Schipor a studiat în arhivele rusești documente despre istoria României. Despre aventurile sale în Împărăția arhivelor de la Răsărit (rușii au nu doar cel mai mare tun din lume, dar și cele mai mari arhive din lume) mi-a povestit Ilie Schipor la un dialog prin Zoom în Pandemie pe cristoiublog.ro. Mi-a spus atunci că pentru ruși trecutul din arhive e o armă și, prin urmare, din cînd în cînd dosarele disponibile la sală sînt periate de cîte o comisie înființată pentru a evita scoaterea la lumină a unor pete prea mari din trecutul rusesc. Dialogul de la Aleph News a debutat cu o imagine de ansamblu a Arhivelor rusești, prin care a umblat timp de zece ani Ilie Schipor:

„Arhiva de stat a Federației Ruse este similară a Arhivelor Naționale ale României. Are o clădire imensă. La fiecare, în prezentare, sînt date numărul de dosare, de fonduri, ș.a.m.d.. Orice este de zece ori mai mare ca la noi, cel puțin, comparabile însă cu arhive din alte state ca Germania, Marea Britanie, Franța. Au și arhive specializate. În primul rînd arhivele militare. Și ele sînt de mai multe feluri. Arhive centrale militare sînt trei: arhiva operativă, care are documente pînă la al doilea Război Mondial, apoi au arhivele de la RGVA, arhivele militare ruse de stat unde sînt documentele despre primul Război Mondial, puține, dar despre prizonieri, de acolo am adunat materiale pentru volumul prizonieri români în URSS și o a treia arhivă unde se păstrează documentele din primul Război Mondial și secolul XIX. Deci trei arhive militare. Apoi au arhive economice, distincte, au arhive pentru literatură.”

Era imposibil să discut cu un român care a frecventat Arhivele din Moscova și să nu aduc vorba de Dosarele Mareșalului Antonescu de la ruși. Răspunzînd întrebării dacă există și Arhive ale FSB, Ilie Schipor mi-a răspuns:

„FSB-ul are arhivă și am fost și eu în ea. Au documente de după 1917-1918. Nu au fonduri publice. Noi am făcut demersuri pentru că ne interesa soarta unor militari și civili care au fost arestați, judecați și condamnați, fie că erau prizonieri de război, fie că au fost arestați de trupele sovietice atunci când au intrat în țară și au fost judecați și condamnați de tribunale militare speciale. Eu am găsit foarte multe dosare în arhivele unde sînt păstrate documentele legate de al doilea Război Mondial, dar erau cîteva dosare mai aparte, cîteva personalități, inclusiv lotul Antonescu. S-a făcut un demers oficial, din partea Ambasadei. Mi-au dat să văd două tipuri de dosare din lotul Antonescu și un mare proces care a avut loc la Chișinău. Apoi arhivele au intrat în reorganizare.”

Despre Tezaur noi am avut pînă acum doar perspectiva dată de documentele din arhivele românești. Cartea lui Ilie Schipor surprinde prin perspectiva inedită:
Cea dată de arhivele rusești.

Ce reușește cartea lui Ilie Schipor? O spune autorul în Prefață:

„În cel puțin șase instituții arhivistice de stat ruse – Arhiva de Stat a Federației Ruse (GARF), Arhiva Rusă de Stat pentru Istoria Social-Politică (RGASPI, fosta Arhivă a Kominternului), Arhiva Economică de Stat Rusă (RGAE), Arhiva de Stat Istorico-Militară Rusă (RGVIA) şi Arhiva de Politică Externă a Imperiului Rus (AVPRI) din Moscova, respectiv Arhiva Istorică de Stat Rusă (RGIA) din Sankt-Petersburg – sînt păstrate documente relevante privind evacuarea la Moscova, în 1916-1917, a Tezaurului României și destinul sovietic al acestuia.

Cum aceste documente nu au fost și nu sînt cunoscute de către specialiștii români, lucrările și studiile publicate în țară sînt fundamentate mai ales pe argumentele cuprinse în înscrisurile generate de către autoritățile române și memoriile publicate de către cei implicați în transferarea la Moscova a Tezaurului României.

Această realitate a făcut posibilă punerea în circulație a unor scriituri fanteziste privind risipirea fără urme a Tezaurului, confiscarea acestuia de către autoritățile albgardiste, însușirea lui de către voluntarii români transilvăneni sau cehoslovaci, restituirea integrală a bunurilor financiar-bancare şi patrimonial-culturale românești depozitate la Moscova, readucerea în țară a bijuteriilor Reginei Maria, predarea – în secret, în perioada interbelică sau chiar după – a Tezaurului Băncii Naționale a României către autoritățile de la București etc.”

Studiul introductiv se concentrează pe o ipoteză nouă și chiar șocantă în cazul Tezaurului:

„Contrar opiniilor vehiculate în istoriografia română, evacuarea valorilor Băncii Naționale a României s-a făcut din inițiativa și chiar la presiunea autorităților guvernamentale și militare ruse.”

Ipoteza e reluată în mai multe rînduri de a lungul și de latul studiului introductiv.
Un argument se referă la manipularea abilă a autorităților noastre de către ruși că România va pica în întregime sub ocupație nemțească:

„În timp ce Comisia s-a implicat doar în pregătirea spațiilor de depozitare, inventarierea şi preluarea oficială a Tezaurului bancar românesc, generalii ruși de la Petrograd, Moghilev şi Iași au fost cei care au convins autoritățile române – cu argumente ce țineau de «iminenta cădere a frontului de pe Carpați» – că aurul Băncii Naționale a României se afla în pericol şi că salvarea acestuia putea fi făcută doar prin evacuarea în Imperiu.”

Dialogul avut cu autorul la Aleph News mi-a dat posibilitatea să insist asupra acestei teze, susținută de autor în studiu, sprijinită de documente date în Anexă. Potrivit lui Ilie Schipor multe dosare despre Tezaur sînt secretizate. Nu exclud posibilitatea ca în dosarele oprite să ajungă la sală se găsesc mai multe date și documente despre interesul Rusiei de a pune mîna pe Tezaur.

În orice caz ipoteza lui Ilie Schipor răstoarnă nu numai o întreagă istoriografie pe această temă, dar pune la punct și propaganda anticomunistă primitivă de după decembrie 1989.
Atmosfera anticomunistă de după decembrie 1989 a dus la despărțirea teoretică a istoriei Rusiei în două în chestiunea atitudinii față de noi, românii:

Pînă la instaurarea regimului bolșevic mai ales în anii de țarism România a fost bombonica Rusiei. S-au trecut cu vederea răpirea Basarabiei, folosirea Țărilor Române ca poligon de război cu Imperiul Otoman. Mai ales pentru că Rusia avusese Țar, așa cum România, avusese Rege, se crease propagandistic imaginea unei Mari Puteri care-și sacrifică interesele de dragul Românicii.

Într-un eseu mai vechi, dedicat cărții lui Lilian Zamfiroiu despre Relațiile româno-italiene, am arătat că albgardiștii din Occident, deși anti-bolșevici, nu acceptau în veci retrocedarea Basarabiei, ținut considerat de ei ca aparținînd Imperiului. Eseurile publicate de mine pe cristoiublog.ro au dezvăluit că poziția critică a lui Arghezi față de intrarea noastră în Război alături de Antantă își avea temeiul într-un anti-rusism funciar al publicistului. În ciuda acestor adevăruri, s-a acreditat după decembrie 1989 teza că Tezaurul ne-a fost răpit de bolșevici. Dacă ar fi trăit, Țarul ni l-ar fi dat înapoi. Nu știu dacă ni l-ar fi dat înapoi. Dacă i-am fi luat și lui Basarabia, sigur nu ni l-ar fi dat. Potrivit lui Ilie Schipor documentele din arhivele rusești arată o preocupare de fond a Țarului de a pune mîna pe Tezaur. Operațiunea Operațiunea Tezaurul trimis la Moscova fost una strict militară, prin ocolirea căilor diplomatice obișnuite. Încercarea noastră de a amîna trimiterea a fost contracarată de acțiuni viguroase după venirea la Iași a ambasadorului Mosolov. Ilie Schipor citează din cartea de memorii a ambasadorului, Misiunea mea în România, editura Silex, București, 1997, pentru a demonstra prioritatea acordată de Rusia țaristă Afacerii Tezaurului:

„A doua zi, dis-de-dimineață, m-am dus la Brătianu pentru a discuta împreună cu el această problemă (evacuarea tezaurului – n.n.). Fără a se opune propunerii mele, el considera totuși transferarea aurului intempestivă și cerea să se mai aștepte, să nu se dea dovadă de prea multă grabă. I-am explicat atunci că soluționarea acestei probleme nu mai poate suferi amînare, căci la Cartierul Imperial începea să se acrediteze ideea că se comisese o mare eroare atunci cînd se luase hotărârea ca linia frontului nostru să se prelungească și în România.

Aceia care deplîngeau acum intervenția ghinionistă în război a României se temeau de noi complicații care ar putea să apară. Penuria de trenuri putea să întîrzie sosirea trupelor rusești pe frontul din România. Expedierea aurului românesc în Rusia era menită să strângă și mai mult legăturile de alianță dintre cele două țări ale noastre.”

Ilie Schipor mi-a explicat în emisiune că Operațiunea Tezaurul avea menirea de a bloca orice tentativă a României de a semna o Pace separată cu nemții după dezastrul din debutul Primului Război Mondial.

Deși ne erau aliați, rușii n-aveau încredere în noi, românii.
Cum de altfel n-au încredere nici azi.