The Giver. Povestea unei p(la)ndemii

În anul 2014, am vizionat un film care până și astăzi mă face să reflectez asupra trecutului, dar mă îndeamnă și asupra unei meditații referitoare la viitor. Actuala pandemie, dar, mai ales, măsurile aberante mă duc cu gândul la acest film sau, mai bine scris, la scenariul filmului. Văzând state care sunt pe moarte, la propriu și la figurat, deși s-au vaccinat de patru ori, continui să-mi pun întrebări asupra eficienței vaccinului și asupra așa ziselor bune intenții, specific guvernamentale. Am ajuns să vorbim de vaccinări nelimitate și de o pandemie care, aparent, este fără sfârșit. Unele companii, cu interese financiare absolut uimitoare, pentru ele, și absolut umilitoare, pentru noi, extind din pix, durata pandemiei. Imaginați-vă că existați într-o societate care a eliminat orice formă de: durere, frică, război și ură. Nu există prejudecăți, deoarece toată lumea arată și se comportă practic la fel și există foarte puțină competiție. Toată lumea este de o politețe infailibilă. Totodată, societatea a eliminat posibilitatea de a alege: la vârsta de doisprezece ani, fiecărui membru al comunității i se atribuie un loc de muncă în funcție de abilitățile și interesele sale. Cetățenii pot solicita și li se pot atribui soții compatibile, iar fiecărui cuplu i se atribuie exact doi copii. Copiii sunt născuți de către mame biologice, care nu îi văd niciodată, și își petrec primul an într-un Centru de creștere alături de alți copii sau nou-născuți. Toți membrii societății doar există, nu au trăit niciodată, însăși scopul fundamental al societății fiind reprezentat de eliminarea trăirilor.

Când copiii sunt mari, unitățile familiale se dizolvă, iar adulții trăiesc împreună cu Adulții fără copii până când sunt prea bătrâni pentru a mai funcționa în societate. Atunci își petrec ultimii ani fiind îngrijiți în Casa Bătrânilor până când sunt în sfârșit ,,eliberați” din societate. În comunitate, eliberarea înseamnă moarte, dar nu este niciodată descrisă în acest fel, majoritatea oamenilor cred că, după eliberare, noii copii cu defecte și bătrânii bucuroși sunt primiți în vasta întindere de Altceva care înconjoară comunitățile. Pe de altă parte, cetățenii care încalcă regulile sau nu reușesc să se adapteze corespunzător la codurile de comportament ale societății sunt, de asemenea, eliberați, deși în cazul lor este un prilej de mare rușine. Totul este planificat și organizat astfel încât viața să fie cât mai convenabilă și mai plăcută posibil. Totul a fost așa, până când un altfel de tânăr s-a născut. Acest tânăr este neliniștit de apropiata Ceremonie a celor Doisprezece, când i se va da Atribuția oficială ca nou membru adult al comunității. Nu are o preferință distinctă în ceea ce privește cariera, deși îi place să facă voluntariat la o varietate de locuri de muncă diferite. Deși este un cetățean bine educat și un elev bun, tânărul este diferit. Are ochii palizi, în timp ce majoritatea oamenilor din comunitatea sa au ochii închiși la culoare, și are puteri de percepție neobișnuite. Uneori, obiectele ,,se schimbă” atunci când se uită la ele. El nu știe încă, dar este singurul din comunitatea sa care poate percepe sclipiri de culoare. Pentru toți ceilalți, lumea este la fel de lipsită de culoare ca și de durere, foame și neplăceri. La Ceremonia celor Doisprezece, tânărul primește misiunea extrem de onorantă de Receptor al memoriei. Receptorul este singurul păstrător al memoriei colective a comunității. Când comunitatea a trecut la Sameness (uniformizarea pe care o vedem și noi) starea de liniște și armonie, oamenii au abandonat absolut toate amintirile legate de durere, război și emoții. Însă, amintirile nu pot să dispară în totalitate. Cineva trebuie să le păstreze, astfel încât comunitatea să poată evita să facă greșelile trecutului, chiar dacă nimeni, în afară de Receptor, nu poate suporta durerea. Tânărul primește amintirile trecutului, bune și rele, de la actualul Receptor, un bătrân înțelept care îi spune să îl numească Dăruitorul. Cei doi devin foarte apropiați, așa cum ar fi putut fi un bunic și un nepot în zilele de dinainte de Sameness, când membrii familiei rămâneau în contact mult timp după ce copiii lor erau mari. Oare nu se aseamănă cu izolarea bătrânilor din zilele noastre? Între timp, tânărul își ajută familia să aibă grijă de un nou-născut care are probleme cu somnul.

Alesul îl ajută pe copil să doarmă transmițându-i în fiecare noapte amintiri liniștitoare și începe să dezvolte o relație cu bebelușul. Această formă de relaționare reflectă relațiile de familie pe care le-a trăit prin intermediul amintirilor. Când bebelușul este în pericol de a fi eliberat, Dăruitorul îi dezvăluie Alesului că eliberarea este același lucru cu moartea. Furia și oroarea tânărului în fața acestei revelații îl inspiră pe bătrânul cel înțelept să îl ajute să conceapă un plan pentru a schimba lucrurile în comunitate pentru totdeauna. Restul urmează să descoperiți dumneavoastră, dacă doriți. Sau să descoperim cu toții, dacă dorim. Sper să înțelegeți la ce mă refer.