Țigani robi mănăstirești, dar cu gusturi boierești

Doar câteva sunt întâlnirile esențiale în viață, puternice când se produc, cu riscul de a fi epuizate ulterior chiar de autor. Ca un aluat dospit, ele se viciează în timp prin interpretările ulterioare adăugate într-un caiet citit retrospectiv cu voce tare. Viața și-ar fi continuat cursul firesc, cu sau fără ele, însă când sunt amplificate de egoul fiecăruia, din mândrie sau ca explicație a unui eșec în fața altora, amintirea întâlnirilor le potențează artificial știrbindu-le totodată impactul inițial, alături de protagonist. Doar individul singur le poate trăi pe deplin, orice explicație ulterioară fiind de prisos. Valoarea fiecăruia ține de o rutină venită dintr-un talent sau o idee de urmat și n-are de-a face cu vreo recunoștință iluzorie.

Am citit despre Petrea Crețul Șolcan (1810 – probabil 1887) și întâlnirea vieții sale. Ar fi rămas păstrat într-o memorie colectivă a unui anturaj cu răsunet regional și de bătaie scurtă în timp, nicidecum nu ar fi ajuns cunoscut în cercurile literare de la Paris (Jules Brun, Le Romancero roumain, Éditeur Alphone Lemaire, 1896), iar eu nu l-aș fi căutat într-un anticariat la Budapesta în această vară (Márk Vitéz. Román népballadák Petrea Crețul Șolcan Repertoárjából, Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1974[i]). Ca el sunt multe talente uitate. Sigur nu s-a interesat de cărțile dedicate lui pentru că imediat după aceea s-a întors la viața din jurul Brăilei și nu s-a mai aflat nimic despre el.

Întâlnirii inițiale din vara lui 1883, la băile de la Lacul-Sărat, i-a urmat momentul de glorie, în ochii noștri, că el era deja o mare figură, la 74 de ani, invitat fiind la o conferință ținută la Ateneul Român în data de 11 martie 1884 publicată ulterior (G. Dem. Teodorescu, Petrea Crețul Șolcan, lăutarul Brăilei, republ. de Centrul de Creație Brăila, 2000[ii]), de unde a rămas și singura fotografie a sa alături de acest portret scris.

„Lorsque nous vîmes pour la première fois Pétréa Cretzoul, toute sa personne, bien qu’il fût âgé de soixante-quatorze ans, respirait la force. Un front large, un grand nez aquilin, des yeux noirs très vifs, de longs cheveux, des moustaches touffues et pendantes, le menton gras et rasé constituaient une physionomie intéressante, aux traits presque classiques. Le 10 Mai de l’année suivante (1884), l’ayant décidé à accepter notre hospitalité à Bucarest, pendant une fête nationale, nous l’avons fait photographier dans le costume traditionnel, lui le dernier de ces chantres dont il personnifiait encore le type, et que déjà l’on ne retrouve plus dans le pays.”[iii] (G. Dem. Teodorescu)

Cel care l-a descoperit a fost G. Dem. Teodorescu (1849 – 1900), profesor, ministru al educației și autorul unei colecții de folclor cuprinzând aproape 50.000 de versuri – doine, hore, balade, colinde, orații de nuntă, cântece și jocuri de copii, întrebări, ghicitori, glume și exerciții de pronunțare – intitulată Poezii populare române (Tipografia Modernă Gregorie Luis, București, 1885). Dețin o modestă ediție, îngrijită și prefațată de Al. Bistrițeanu, apărută la Editura Tineretului în 1957 (în jur de 250 de pagini, în format mic), o selecție de poezii față de ediția originală (26,5 x 20 cm de peste 700 de pagini). Având aceste surse la dispoziție, alături de Istoria românilor din Dacia Traiană a lui A.D. Xenopol (8 vol, Editura Saeculum I.O., Buc, 2021) și de Operele lui Mihail Sadoveanu (20 din cele 22 de volume, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, publ. între 1954 și 1967), dar și a altor materiale strânse pe parcurs, am încercat să mă apropii de cunoașterea contextului din epocă și să înțeleg apariția unui personaj fabulos, dar nu singurul faimos în neamul lui, lăutarul Petrea Crețul zis Șolcan – păstrător de tezaur de folclor, muzica sa nefiind transmisă altcumva decât prin viu grai. Nu am cunoștință să i se fi dedicat vreo carte în limba română în afară de mărturia conferinței de la Ateneu, dar am găsit un capitol despre el într-un volum frumos îngrijit (Viorel Cosma, Figuri de lăutari, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1960). De asemenea, menționez și cartea lui Gheorghe Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia (Institutul de Istorie Națională din București, Buc., 1947), pentru imagini ale societății din spațiul românesc sau percepția celuilalt despre noi. În construcția brandului individual, imaginea este bazată întotdeauna pe identitate, orice critică a naturii umane sau a degradării societății în fragmentele călătorilor străini fiind o reflexie a stării de fapt și a felului nostru de a fi. Imaginea nu se fabrică, ea e oglinda realității. Îmi veți permite prin aceste fragmente să lărgesc cadrul articolului prin susținerea ideii diplomației active și a unui soi de diplomat reporter, fin observator al realității.

Menționez, deși în acest moment are relevanța unei simple înșiruiri de surse bibliografice, sigur și a unui interes subtil de a vă câștiga lectura, că ideea de a merge pe firul lui Petrea Crețul Șolcan mi-a venit citind biografia lui Johnny Răducanu sau în acte, Crețu Răducan, stră-stră-strănepotul său (Singurătatea, meseria mea, Regent House Printing & Publishing, București, 2001, ed. îngrijită de Ileana Bârsan). Oricum nu era niciodată vorba doar despre el. Johnny Răducanu avea o personalitate incitantă de tip fluviu, diferită de una simplă, previzibilă sau în cascadă, prin nenumăratele noduri și referiri la epoci de strălucire românească sau prin pâraiele îndepărtate din care se trăgea. Cu Johnny călătoreai în vremuri când țăranul român se fălea în târg cu pălăria de fetru italienească, marca Borsalino, cumpărată de la magazinul Lafayette[iv] (nu cel de la Paris, să fi fost unul și la Brăila, pe lângă sucursala de la București), iar portul Brăilei era oraș înfloritor și multicultural – fost pașalâc turcesc, revenit la Principate după Pacea de la Adrianopol (1829) – unde orice om aranjat cât de cât în viață avea croitorul lui și calapod la cizmar o sută de ani mai târziu. Tot de la el m-am îndepărtat în lecturi cu o carte cadou oricărui bărbat în devenire (Ionel Fernic, Compozitorul înălțimilor, ed. îngrijită de Constantin Ucrain, editura Muzicală, București, 1983), alta despre tangourile și melodiile cu iz popular ale lui Ion Vasilescu, cunoscute, traduse și preluate în toată Europa și dincolo de ocean, dar fără plata vreunui drept de autor (Ana Frost, Ion Vasilescu poet al melodiei, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România, Buc., 1968) și, în sfârșit, ascultându-l în buclă pe Jean Moscopol, și el tot din Brăila, (CD scos de Jurnalul Național) cu dulcele-amar al melodiilor sale (Farsa alegerilor, Foaie verde de cartelă, Cotele țăranilor, Tot ce-i românesc nu piere), rămas aproape necunoscut după ce a plecat la New York în 1945.

Johnny Răducanu (1931-2011) a fost un mare muzician și un rezervor de acumulare a energiilor unui neam străvechi. Mai la vale, cum ar fi spus Xenopol, pe CristoiuBlog.ro, Crețu Răducan alături de Petrea Crețul Șolcan din perspectiva continuității genezei și a creației, viziune greu încercată la noi, obișnuiți din vremuri să o luăm mereu de la capăt, fără a mai lega capetele. O linie de familie excepțională, cu un curs firesc și în urma dispariției inventatorul jazzului în stil românesc. Ideea comună celor două personalități, dar și a celorlați menționați aici, este păstrarea și valorificarea unui fond de creație autentic românesc și cultivarea unei mândrii naționale sau măcar a unei demnități spre reînălțarea unui neam prin el însuși, deziliuzionat de veacuri în așteptările unui ajutor neinteresat, dinăuntru sau din afară. Mai primejdios dacă ele merg mână-n mână. Dintotdeauna, visul traiului neatârnat, expresia aparținându-i lui A.D. Xenopol. Festivalul de Jazz Johnny Răducanu de la Brăila de anul acesta, amânat în octombrie pentru luna decembrie, la un pas de anulare, a fost reanunțat de curând și se va ține între 12-14 decembrie 2025. Educația și cultura trebuie sustinute, o amenințare precum reducerea bugetară fiind primejdioasă. Amintesc aici de un dialog a lui Johnny Răducanu și răspunsul prietenului său, poetul Nichita Stănescu: „bătrâne, succesul mare e tot la clasele de jos, acolo-i cheia și-acolo trebuie să intrăm cu toții, să facem lumină și cultură.”

 

„Mai târziu, când m-am apucat de muzică, bătrânii din familie au spus că aș avea har de la Dumnezeu și că semăn cu Petre Șolcanul.” (Johnny Răducanu)

Pe fundalul lui October song de pe albumul Jazz Bestament, revin la textul cuvântării de la Ateneul Român și spun din start că lăutarului Petrea Crețul Șolcan îi datorăm balade populare de o frumusețe rară prin figurile de stil care însoțesc un fir epic logic, cu o metodă a detalierii nuvelistice, lipsit de cruzimi de neînțeles sau absurdități în reacțiile personajelor întâlnite în alte versiuni, mult reduse ca lungime și uneori pline de nonsens. Baladele sale sunt bazate pe observație și reprezentare psihologică a personajelor. Textul conferinței de la Ateneu are 100 de pagini și este plin de ilustrări din balade populare precum Ghiță Cătănuță, Kira Kiralina, Meșterul Manole, Corbea, Oaia năzdrăvană pe care G. Dem Teodorescu le compară cu alte versiuni cunoscute pentru a le arăta forța imaginației populare și superioritatea unui fir narativ mult lărgit în cazul celor ale lăutarului Brăilei, alături de „lipsa oricăror contraziceri de vorbe, de fapte și de caractere”, în contextul unei epoci îndepărtate de la elementul românesc, sub numele unui cosmopolitism sau progresism (și atunci) amenințător oricărei forme de patriotism sau de conștiință națională. S-ar putea spune ușor că acesta era fondul lui de comerț fiind un lăutar faimos în regiunea Brăilei, cu un repertoriu infinit. Și totuși, Pétréa Cretzoul Cholcan, tradus apoi în franceză și maghiară, a trezit un interes dincolo de granițele țării, prin memoria și valoarea producțiilor, astăzi probabil catalogat cu un IQ peste medie. În patru zile a dictat 19.000 de versuri[v] unui cercetător uluit că trăiește el însuși întâlnirea vieții sale.[vi] Aproape jumătate din cartea lui G.Dem. Teodorescu a fost editată datorită lui Șolcan. Mi-l închipui pe folclorist notând cu nesaț toate aceste balade, unele inedite (Gherghelași, Iencea Săbiencea, Tudorel, Jugani, Dobrișan, Marcu viteazul, Șarpele,  Voinicul), în cele patru zile petrecute alături de el la Brăila și București. Cât despre conferința în sine, e un model de prezentare a unui subiect pentru oricine, atât ca valoare tehnică și documentare, spre deosebire de jalnicele producții powerpoint de dată recentă, cât și prin stârnirea interesului național, publicul Conferinței de la Ateneu putând ușor amesteca intelectuali și oameni de rând la fel de curioși.

După etnograful român de etnie maghiară Faragó József (1922 – 2004), Crețul Șolcan a fost deținătorul celui mai bogat repertoriu folcloric poetic românesc, fără de egal chiar și la scară internațională.[vii] Petrea Crețul Șolcan este singurul a căror balade depășesc ușor 1.000 de versuri. Mai mult, el nu și-a epuizat repertoriul, transmiterea nefiind continuată cu vizite ulterioare la Brăila din partea folcloristului Teodorescu sau a altor cercetători. Este nedrept să redau aici pasaje întrerupând firul narativ al baladei fără a citi cap coadă măcar una pentru a le simți cu adevărat.

Pasionat de tezaurul de balade populare românești, între 1963 și 1971, Faragó József alături de Jenő Kiss scoate trei volume în limba maghiară (Mielul, Ciclul Novac și Colinde), urmate de-al patrulea, amintit la începutul articolului, dedicat unui singur cântăreț de balade românești, scoțându-l pratic pe Șolcan din contextul volumului antologic a lui G. Dem. Teodorescu, axat pe valorificarea unor lucrări populare și nu a artiștilor populari.

„În contextul folclorului maghiar, un individ precum Petrea Crețul Șolcan ar fi de neimaginat, căci nu există practica aceasta ca un cântăreț profesionist să-și distreze în mod regulat publicul cu balade contra cost. O dată cu dispariția acestei metode de intepretare, baladele s-au transformat în poeme lirice  cu texte mult reduse.” (Faragó József)

Această practică de a distra publicul merită câteva considerații în contextul traiului Țiganilor în Țările Române pentru a extrage învățăminte din expunerea lor, pe cât de strategică pe atât de abuzivă uneori, în preajma unor Gospodari (Prinți), a domnilor sau a fețelor bisericești, prin care Țiganii și-au dezvoltat tactici de supraviețuire și mai ales forme de detașare analizând la rece evenimentele și caracterele din jurul lor, acționând în consecință, spre deosebire de poporul asuprit, sentimental și orbit în supușenie. Petrea Crețul Șolcan a fost un lăutar adevărat, pe stil vechi, fără un repertoriu ridicol, cu romanțe sentimentale inspirate de cultura occidentală. El învățase vechile balade și cântece bătrânești pe care le-a auzit recitate de țărani, îmbogățindu-și repertoriul o dată cu trecerea din Moldova spre sudul țării. El nu și-a alterat arta, adaptând-o gusturilor îndoielnice ale „clasei suprapuse”, ci a rămas fidel unor melodii și texte unice, ca mărturie a trecutului nostru. „Țigan […] însemna și talent muzical” spunea Mihail Sadoveanu referindu-se la vremurile când lăutăria era singura fără de preț pentru stăpânul robului țigan, mai presus de orice meșteșug.[viii] Proza sa este plină de referiri la cântările lăutarilor țigani; eu am ales o povestire din tinerețe, Cântecul de dragoste (1903) – scrisă după o istorie tragică auzită de la mama sa – pentru imaginile care însoțesc povestea de iubire dintre un țigan și nevasta boierului său.

„Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur; pădurea tăcea. Dinspre râmnic, venea un murmur mâhnit de coarde; o melodie tainică parcă împresura cu o mreajă de descântece cetățuia boierului. Și o nălucă rătăcea pe malurile apei, purtată parcă de durerea cântecului.

Boierul își întoarse privirile spre cealaltă aripă a curții. I s-a părut, ori a văzut o umbră albă la fereastra jupânesei?”

Cu acest eseu încerc să restabilesc un merit cu dimensiune de proprietate intelectuală pe undeva de care ar trebui să se bucure toți contribuitorii de folclor prin includerea în cărțile de antologie a poveștii din spatele culegerii de balade sau cântece bătrânești. În acest sens, am remarcat lipsa notelor de subsol din cartea lui Jules Brun, prezente în Suplimentul literar și artistic (1893 – 1894) al publicației Indépendance roumaine, cartea apărând inițial acolo, în serial. Sigur că Petrea Crețul Șolcan era artist și totuși om pragmatic, sau cum spunea Jules Brun – „un pauvre vieux chanteur des rues et des bois […] plus sensible à une aumône qu’à un éloge” – prea puțin interesat deci de cultivarea „brandului” său. Însă pentru cititorii de astăzi, pierderea unor mențiuni din spatele procesului de culegere a folclorului duce în timp la uitarea completă a personajului căruia i se datorează aceste texte, dăunând chiar și atracției noilor generații față de o asemenea literatură. Cultivarea mitului își are rolul său, cu atât mai mult când personajul este unul fascinant.

Să facem mai bine cunoștință. Redau aici câteva fragmente de tablou literar și istoric, preluate din textul conferinței de la Ateneu, în care este descris tatăl lui Petrea, Mihail Crețul, și cu el originea familei lui Johnny Răducanu.

 

„… vin a vă ruga să vă îndreptați cugetul și ascultarea spre cântecele cu aluziuni istorice, bazate pe tradițiuni și legende, căci sunt vocea ademenitoare a strămoșilor, oglindă nemincioasă a imaginării lor bogate, plăcute documente despre gândirea, faptele și viața românimii din epoci îndepărtate. […] ghici ghicitoarea mea: ce înseamnă „Petrea Crețul Șolcan, lăutarul Brăilei”? […] Încep basmul fără a mai pierde vreme. A fost vestit între ai săi Mihail Crețul, om vechi, nobil de neam și de mare cinste: vechi, căci era Țigan; nobil fiindcă nu era de laie, ci de vatră, de cinste mare căci vătaf ajunsese. Și vătășea Mihail Crețul peste multe sălașuri, […] cu un singur gârbaci bătea miile de Țigani ai mănăstirii Bistrița, care ferari, care ciurari, care cismari, care lăutari. Mulțămit s-arăta părintele Ruvim, egumenul mănăstirii, de hărnicia robilor și mai ales de iscusința vătafului în adunarea birului, câte 12 lei de dodecari, care în urmă se prefăcuseră în 7 sfanți de fiece cap. Adevărate isprăvi săvârșea Mihail Crețul, dar la toate punea vârf mândria cu care știa să s-arate înaintea zapciului său a „popii Ruvim”. Când liota începea să strige, el ridica gârbaciul cu ifos și se răstea zicând: tăceți, mă, să vorbească mărime cu mărime! […] Mult trăiau ei bine la adăpostul Carpaților, în cuvioasa mănăstire. […] Așa azi, așa mâine, vremea vremui pe nesimțite, până ce statul începu a arenda averile mănăstirilor, împreună cu robii. Atunci mai multe sălașe fură vândute și, împreună cu dânsele, ceata lui Mihail Crețul își luă ziua-bună de la Bistrița. Din munte trecură la baltă: se așezară tocmai lângă Brăila, pe moșia lui Ipsilante, în satul numit Odaia Vizirului, teritoriu ocupat de turci altădată și înapoiat Țării Românești în urma luptelor de sub împărăteasa Ecaterina a Rusiei. Aici moș Mihai își păstra rangul și meseria, până când în 1848, împreună cu dezrobirea Țiganilor, bătu la porțile mănăstirilor ca și pe la ușile boierilor. Se desființase robia, dar (ziceau foștii lor stăpâni) ce erau să se facă robii? Ce era să se facă Mihail Crețul, îngreuiat ca nimeni altul? Nu mai erau sălașe, nu mai era vătășie: toți Români noi, toți birnici stăpânirii. Singure cobza și vioara le puteau da ajutorare: la dânsele și alergară! […] Se făcuseră deci lăutari și trăiesc până astăzi.”

 

Mă voi opri asupra elementelor cheie ale acestei descrieri pentru aspecte ce țin de societate. Mai întâi despre mănăstirea Bistrița, locul unde a trăit familia lui Șolcan – un spațiu sacru cert, retras, sub protecția credinței și a supușeniei în sensul cel mai pur, greu de pătruns ca interes privind aspecte legate de viața la mănăstire, cu atât mai puțin dacă acestea au și o conotație pământeană. Acestora li se adaugă și traumele istorice cu jafuri și distrugeri. Dintr-o carte în stilul unui ghid turistic (Protosinghel Ioanichie Bălan, Mînăstirea Bistrița, Ed. de Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1990) spun și eu pe scurt că Mănăstirea Bistrița se află la șapte km de Piatra Neamț, un loc discret, legat de cinci domni mușatini[ix], însemnat spiritual pentru icoana Sfintei Ana din Bizanț dată de Manuel Paleologul în anul 1407. Ghe. Bezviconi notează că Ivan cel Groaznic (1530 – 1584) – menținând legături cu domnitorul Moldovei Alexandru Lăpușneanu, cel de-al patrulea ctitor – figurează înscris în pomelnicul binefăcătorilor mănăstirii Bistrița. Ruxandra Rareș (Lăpușneanu) era înrudită cu mama țarului Ivan cel Groaznic. Cu Mihail Sadoveanu însă, intri în starea locului. Parcă-l vezi pe Petru Rareș în 1538, abandonat de boieri, silit să fugă din calea lui Soliman Magnificul, oprit la mănăstire ca ultim refugiu timp de-o noapte. Revenit la tron, îsi va fi amintit de promisiunea sa și va reconstrui biserica, înfrumusețând domeniul mănăstirii, adăugându-i printre altele și o clădire devenită ulterior școală domnească.

„Mă gândeam la drama aceasta din trecut, așa de romantică, și din turnul bătrân, rămas din vechi vremi lângă mănăstire, priveam valurile codrilor, în care azi taie ferestrăul cu aburi. Locurile acestea ne mișcă mai ales prin suferințele celor care au trecut pe aici altădată: amintirile dau glas vânturilor, dau ființă strecurărilor de neguri. Din turnul acesta sălbaticii noștri strămoși cercetau zarea. Și a rămas în acest turn bătrân și tare un clopot care se infioară subt o ușoară lovire și sună prelung și armonios, ca un început de cântec vechi, întocmai cum suna și acum câteva sute de ani. Și se văd aici munții depărtării, văile și pădurile Bistriței, o măreață frământare a pământului, ca după niște tragice cutremure.

Dar nu, toate acestea nu au niciun rost. Un călugăr clipește din ochi și vorbește de niște vinuri și de niște mâncări; un „boier” din târg râde și-și aduce aminte cu glas tare despre o iubire a lui cu o țigancă de prin partea locului; – cu toată credința mărturisesc că tot ce cugetam eu în fața trecutului trebuie să fi izvorât dintr-o imaginație bolnavă.” (Mihail Sadoveanu, Bistrița, aprilie 1906)

Unui călător meditativ ca Sadoveanu, absorbit de cadrul larg al descrierii – natura, istoria, personajele și revenirea în planul prezentului cu trista-i constatare a îngustimii percepției celorlalți, incapabili de a sesiza aceeași frumusețe – i-aș adăuga o analiză complementară cu trimiteri la pasajul inițial al conferinței de la Ateneu. În mod sigur, un domeniu precum mănăstirea Bistrița favoriza accesul la cântece și poezii populare spuse de țăranii bătrâni de prin împrejurimi, singurele comori neatinse de influențele străine timp de două secole.

După A.D. Xenopol, în 1428 Alexandru cel Bun dă mănăstirii Bistrița 31 de șatre de țigani și 13 de tătari cu precizarea că ar fi fost acolo de mai demult pentru că purtau deja nume românești, veniți probabil din Muntenia. Mai mult, ei vorbeau limba română după dialectul muntean. Mănăstirea Bistrița a trecut prin două perioade critice în istoria sa. În sec. al XVIII-lea, ea a fost jefuită și lăsată în paragină, iar în prima jumătate a sec. al XIX-lea a fost din nou afectată prin luptele dintre greci și turci din timpul răscoalei eteriste, cu pierderea altor obiecte vechi și prețioase, pe lângă devastarea mormintelor ctitorilor. Așadar, cum era de așteptat, și viața la mănăstire a avut de suferit de pe urma domniilor fanariote, până după restabilirea domniilor pământene pe teritoriul Țărilor Române.

Tot A.D. Xenopol stabilește că pe lângă forma externă a epocii fanariote, apariția domniilor străine în spațiul românesc în secolul al XVIII-lea a venit pe un fundal intern reprezentat de dispariția „clasei de mijloc” a răzeșilor, proprietarii de mici moșii, preluate și transformate în imense latifundii boierești sau mănăstirești. Împuținarea țăranilor, prefăcuți astfel în țărani supuși și căzuți apoi ca șerbi, își găsește corespondentul în condiția Țiganilor prin trecerea de la starea de libertate și proprietari chiar de pământ în 1612, pe vremea lui Alexandru Lăpușneanu, la aceea de robi ai unei persoane în 1749 – „care să-i fie țigan de moșie și de strămoșie” – puși în case boierești sau în mănăstiri, vânduți și împărțiți fără a mai ține cont de legăturile lor de familie, cu un tratament uneori crunt. Spre deosebire de aceștia, țăranii rămași fără micile lor parcele nu puteau fi dezlipiți de moșia pe care locuiau, „ca o urmă neștearsă a vechii legături dintre pământ și locuitor”. De cealaltă parte, boierii și mănăstirile își concentrează în timp puterea și averile formând o castă care se va opune mai târziu reformelor necesare ieșirii din starea de putrefacție a societății.

Dacă Țiganii domnești, numiți și aurari, erau folosiți la adunarea aurului din râurile de munte, ușor vizibili călătorului rus, obișnuit încă de la 1419 să treacă prin părțile noastre în pelerinajul spre Ierusalim, cei mănăstirești sunt oarecum protejați sub cupola credinței, fiind mult mai greu de pătruns sau de judecat abuzurile fețelor bisericești. Și totuși, corupția și intrigile s-au răsfrânt și în cadrul mănăstirilor.

Revenind la robii mănăstirești de la Mănăstirea Bistrița, chiar dacă se vede clar din textul conferinței că familia lui Petrea Crețul avea un statut aparte între ceilalți Țigani, cu rol de conducător de grup, recuperator de biruri și facilitator în relația cu fața bisericească, am găsit informații despre abuzurile fețelor bisericești privind speculația lor de căpetenie și anume tăierea pădurilor, râul Bistrița permițând prin debitul său plutirea lemnelor de catarge spre Dunăre și Marea Neagră. În 1842, în Manualul administrativ al principatului Moldovei, Mihail Sturza va lua măsuri pentru protejarea pădurilor de actele nesăbuite ale mănăstirilor, o mică victorie față de amploarea reformelor necesare.

Un al doilea aspect asupra căruia mă voi opri este arendarea averilor mănăstirilor, scoase la mezat (licitație) de către stat, împreună cu vânzarea robilor. Este momentul plecării țiganilor lui Mihail Crețul spre zona Brăilei. Pentru fixarea cadrului, deși nu am găsit un citat referitor la mănăstirea Bistrița, voi reda totuși un fragment dintr-o scrisoare din 1820 a unui funcționar al consulatului rusesc în trecerea lui prin Muntenia, pentru a vedea starea în care se găseau mănăstirile după răsturnarea fanarioților, pregătitoare mișcărilor de arendare din timpul domniilor regulamentare: Gheorghe Bibescu în Muntenia (1842 – 1848) și Mihai Sturdza în Moldova (1834 – 1849). În paralel, acest pasaj arată si dimensiunea unui diplomat în stilul unui reporter de teren prin practicarea unei diplomații active și interesate. La întrebarea dacă poporul valah are vreun folos din faptul că mănăstirile erau așa bogate, iată ce notează diplomatul rus:

„Cu o profundă amărăciune mi-a răspuns, că nu au aproape niciun folos și că veniturile sunt întrebuințate nu pentru fapte bune, ci pentru interesele gospodarilor și ale clerului înalt. Arhimandriții și egumenii, în loc să ducă o viață simplă, plină de smerenie, în loc să caute să ajungă în aceste funcții prin merite și prin respectarea regulilor bisericești, au pășit pe calea intrigilor, depășind marginile funcțiilor lor, persecutându-se unul pe altul și folosind tot felul de mijloace corupătoare pentru a putea câștiga puterea asupra mănăstirilor, plătind sume importante gospodarilor, celor din jurul lor, sau autorităților din Turcia, de care depindeau unele mănăstiri. Dar ceea ce e mai trist și dăunător pentru cler, e faptul că înșiși mitropoliții au început să-și cumpere funcția, și în loc să fie exemplu de smerenie, nu sunt animați decât de lăcomie nestăpânită. Aproape toate moșiile care aparțin mănăstirilor și se află sub oblăduirea mitropolitului, episcopilor, arhimandriților și egumenilor, sunt împovărate de datorii, provenite din plata sumelor însemnate pentru obținerea locurilor din mâna diferiților stăpânitori. Împrumântându-se pentru aceasta de la persoane particulare, plătind procente ridicate, au adus averile mănăstirești într-o stare jalnică, încât o mare parte din moșii, aparținând chiar celor mai bogate mănăstiri, au trebuit să fie vândute pentru datoriile făcute cu atâta nesocotință. Și în prezent, mănăstirile au datorii grele care nu pot fi achitate decât prin vânzarea moșiilor bisericești, cu toate că nu încape nicio îndoială, că aceste datorii au fost făcute, nu în folosul bisericii, sau al săracilor, ci pentru satisfacerea intereselor personale ale celor ce le conduc. O mare parte din frumoasele sate mănăstirești au fost date în schimbul unor moșii neînsemnate, din interesul ce-l aveau șefii mănăstirilor și pentru ca atunci, când vor fi înlăturați, să aibă buzunarul plin pentru a duce o viață îmbelșugată.” (Ignatii Iakovenko[x], fragment dintr-o scrisoare, București, 18 mai 1820)

Privite în oglindă, nu există nicio diferență între interesele „robilor lui Dumnezeu” și cele ale domnilor fanarioți, fără a-i uita pe boierii înverșunați în calea oricărei mișcări de reforme, departe de minima considerare față de binele public și interesați doar de bunăstarea lor.[xi] Ce repere își mai găsesc oamenii simpli dacă stâlpii societății sunt putreziți? Încotro își îndreaptă ei nădejdea? Singure, cântecele și baladele popular rămân să le aducă aminte de un sens al moralei, patriotismului sau credinței. În acest peisaj trist se aud viorile țiganilor și cântecele bătrânești.

„Tiganii sunt însărcinați să gâdile urechile. Vioara și țitera, precum și naiul cu opt tuburi, în care sufli trecându-le neîncetat pe buze, sunt instrumentele de muzică ale țării.”[xii] (Langeron, 1791)

În timp ce oamenii se sălbăticeau și întinderi mari de pământ erau lăsate în paragină, călătorul străin ia contact cu bogăția unei clase privilegiate, de prost gust, cu spiritul de viclenie, intrigă, trufia și josnicia majorității boierilor. Iată cât erau de limitați și cum își prelingeau bărbile lungi pe la ușile consulatelor străine, încovoiați de spate în semn de ascultare.

„La răspândirea oricărui zvon, boierii năvăleau la consulatul austriac – singurul în care au încredere – și după ce primeau acolo consolare și îndrumări, se întorceau din nou în cercul lor, făurind uneltiri noi, în cadrul vieții lor lipsită de orice ocupație. […] cea mai mare parte a boierilor doresc continuarea haosului administrativ care există astăzi; orice stat care ar pune frâu samovolniciei și jafului este privit cu dușmănie de boierii moldoveni…”[xiii] (Liprandi, 1827)

Ne întoarcem la familia lui Petrea Crețul. Am văzut că prin poziționarea lor strategică la mănăstirea Bistrița, ei au fost expuși nu doar fondului de creație populară, dar puteau simți ușor pulsul vieții economice dincolo de cadrul strict al regiunii Moldovei. Prin tratatul de la Adrianopol din 1829 s-a hotărât libertatea navigației și a comerțului pe Dunăre și Marea Neagră, sub garanție rusească. Aceasta avea să folosească boierilor, dar și supușilor străini, în special prin comerțul recoltelor. Regulamentul Organic și ocupația rusească între 1828 și 1834 au adus o formă de stabilitate țărilor române cu ameliorări legislative, preocupări administrative, dezvoltarea culturii naționale, dar cu un drum în față încă lung privind ameliorarea raportului dintre țărani și boieri din timpul domniilor fanariote, lobby-ul boieresc fiind de nezdruncinat, cu drepturi și privilegii noi o dată cu sporirea exploatării elementului țărănesc.

„Regulamentul organic începe pentru întâia oară a vedea țiganii niște oameni și-i face obiectul unor dispoziții legiuitoare.” (A.D. Xenopol)

În 1844, în Moldova și Muntenia, o dată cu dezrobirea țiganilor domnești și mănăstirești, Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu iau măsuri pentru „a-i stabili în chip statornic pe moșiile boierilor și dând mai multe foloase celor ce s-ar statornici pe loc, spre a-i îndemna la părăsirea vieții vagabonde.” (A.D. Xenopol) Acestei măsuri i se adaugă introducerea unei legi a naturalizării simplificate pentru primirea supușilor moldoveni în Muntenia și înlăturarea vămilor între ambele principate. În acest cadru cu măsuri administrative favorizante, Petrea Crețul Șolcan, atunci în vârstă de 34 de ani, își urmează toată familia, plecând spre zona Brăilei, pe moșia lui Ipsilanti, de al cărui nume în mod sigur auziseră cu toții deja.

„Esclave du monastère de Bistritza, la famille Cholcan, composée du père, de la mère et de quatre jeunes garçons, fut vendue à un grand propriétaire du district de Braïla. Les six Bohémiens natifs des montagnes s’établirent sur les bords du Danube, où ils apportèrent les chansons de l’Olténie, en même temps qu’ils y apprenaient celles de la plaine moldo-valaque. En 1848, ils furent proclamés libres. Mais ils continuèrent à gagner leur vie plutôt par l’exercice continué de leur métier de laoutars que par les travaux champêtres.” (G.Dem.Teodorescu)

Lecția de diplomație prin pierderile de provincii românești (Bucovina în 1789 și Basarabia în 1806) a avut un cost, dar și un tâlc valabil oricând, dacă am avea conștiință critică pentru a înțelege uneltirile dintotdeauna privind Țările Române și a nu mai fi țară jucărie intrigilor altora, ci a ne urmări și noi interesele, fără sentimente cum spunea Xenopol, așa cum fac toate puterile cu interesele lor.

„Începură a vedea că numai atunci vor putea trăi fericiți, când vor putea duce ei înșiși soarta vieții lor.” (A.D. Xenopol)

Să nu ne mai bucurăm și mulțumi cu victorii mici ca niște firimituri adunate după ce marile puteri s-au îndestulat pe seama noastră. Prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) s-a obținut rectificarea frontierei Țării Românești prin includerea zonei Brăilei, dar tot în aceleași vremuri Austria își pregătea terenul pentru a lua Bucovina mai târziu, cu îngăduința Rusiei, spre a nu boți cumva hainele poloneze. În acel context, Alexandru Vodă Ipsilanti va obține astfel o moșie imensă în comuna Viziru, județul Brăila, preluată apoi de către fiul său, Constantin Ipsilanti, domn al Munteniei și Moldovei și el. În 1845, Petrea Crețul și ai lui erau deja instalati pe moșia lui Ipsilanti de la Odaia Vizirului, domeniul aflându-se atunci sub stăpânirea principesei Elisabeta Ipsilanti, fiica lui Grigore, cel de-al patrulea fiu a lui Constantin Ipsilanti. Dar cum aceasta nu avusese copii, moșia îi va reveni Sofiei Ipsilanti, fiica lui Gheorghe Ipsilanti, frate cu Grigore și cu Alexandru Ipsilanti, șeful militar al Eteriei. Moșia va rămâne în familia Ipsilanti pânâ în 1868, anul morții Sofiei Ipsilanti, căsătorită cu Petru (Pierre) de Roma, provenit dintr-o familie grecească de pe insula Zante. Acestuia îi va reveni domeniul Ipsilanti care va fi cunoscut apoi drept Conacul Conților de Roma. Pierre de Roma se va recăsători și se va înrudi astfel cu Mihail Sturdza, domnul Moldovei, și cu Costache Negri.[xiv] Puteam să ne gândim la starea de confuzie a țiganilor, odată liberi. Încotro să apuce ei? O cotitură a vieții lor și un avânt spre necunoscut. La data conferinței taraful lui Petrea Crețul Șolcan cânta la Cazinoul-restaurant din Brăila, iar în timpul sezonului de vară la Restaurantul-casino din Lacul Sărat.

Până și unui secol corupt precum cel fanariot, cu ocârmuiri jefuitoare și degradare morală avansată, A.D. Xenopol îi scoate în evidență și aspectele pozitive, fie ele și punctuale, dar o contextualizare necesară analizării oricărei perioade istorice. În acest sens, așa cum prima domnie a lui Alexandru Ipsilanti în Muntenia (oct. 1774 – 1782) a lăsat și prima încercare de a codifica legile civile, îmi vine în minte recunoștința lui Johnny Răducanu față de doamna Bodnăraș, mama lui Emil Bodnăraș, o lady cum o numea el, cu un rol puternic în susținerea unui talent în perioada comunistă, plină de recomandări fără a fi neapărat și valoroase.

„Fără ideea ei de-a pleca la Conservator, nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine! De altfel, tot ce-a urmat ca sprijin material, aș putea spune că s-a datorat politicii pe care comunismul o încuraja. Era vorba de a ajuta copiii săraci, copiii muncitorilor. În felul ăsta arătau că le pasă. Sărac eram eu, dar nu și la talent. Așa că, în rezumat, pot să spun că am profitat de comunism. Nu mi-e rușine pentru că, în mod sigur, pe comuniști îi detestam. Așa că mi-am văzut de drumul meu.” (Johnny Răducanu)

Jazz în țara mea?[xv] O țară în care noțiunea de „idee”, darăminte de proiect aș adăuga, e o apariție târzie, după cum spunea istoricul filosof Xenopol. Jazzul e muzica apropiată de sine, menită să-ți limpezească mintea, dar oare câți își mai doresc să fie doar cu ei înșiși? Mai mulți ca niciodată, numai de-ar ști. George Sbârcea în cartea sa, Jazzul – o poveste cu negri (Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Buc., 1974), referindu-se la muzica ritmică a swingului, spunea că „jazzul este și o artă care permite larga respirație baladescă, realizată prin libertatea de expresie și lărgirea formulei estetice a unui gen decretat, de atâtea ori minor!”[xvi]

Spuneam într-un alt articol că stereotipurile sunt bune când au valoare de alertă și nu de sentință definitivă. Și în plan diplomatic a ști cum funcționează mecanismul unei țări prin cunoașterea istoriei și culturii e un prim pas spre a clădi o relație bazată pe urmărirea intereselor proprii și nu închinarea slugarnică. Dacă austriecii au știut „să pescuiască în ape tulburi”, iar rușii au o răbdare de secole în a-și atinge ținte mari chiar dacă pe moment fac alianțe cu dușmanii, englezii sunt mânați de interesele comerciale, unde suntem noi? Starea de haos și dezordine în administrație, cu forme variate printre care concentrarea unor salarii colosale în rândul unui grup restrâns de funcționari, a continuat și după fanarioți, încurajată de agenții străini. Însă departe de a fi doar responsabilitatea lor căci erau interese interne ca ea să continue. Românii sunt un popor pașnic și lâncezit, fără spirit revoluționar afișat și în niciun caz acesta nu apare pe fondul unor abuzuri existente, ci mai degrabă ca răspuns când o stare de lucruri cu reorganizare internă e instalată recent, dar amenințată de o nouă abatere. E ca un hop care trebuie trecut ca poporul să capete încredere să lupte pentru a-și păstra drepturile sau ordinea restabilită de curând. Diplomația nu e ceva static, asigurată prin succese punctuale trâmbițate prelung, ci are fluiditatea unei activități precaute permanente, de o finețe alertă, mai ales în contextul unei țări de confluență a intereselor marilor puteri.

„Jazzul… e o artă tânără, dă-l dracu’, începe pe undeva, dar de terminat nu știe nimeni unde se termină. Dar cel mai mult îmi place Beethoven, el mi-a rămas la inimă.”[xvii]

M-am îndepărtat cu articolul meu. Johnny Răducanu n-a sperat că-i va interpreta într-o zi lui Duke Ellington Caravana și Prelude to a kiss, studiate cu mulți ani în urmă de pe o placă de patefon a fraților săi, Mișu și Victor, fulgerat atunci pe viață la întâlnirea cu destinul, consacrat apoi în toate epocile trăite, și statornicit pe veci drept creator al jazzului în stil românesc, folclorul fiindu-i sursa de inspirație. După revoluție și aproape zece ani fără ieșiri în străinătate, i se organizează un turneu susținut de guvernul american la toate universitățile din Statele Unite ale Americii. Cultura face mai mult decât duzine întregi de diplomați. Românii sunt, în general, recunoscuți ca individualități. Atât Duke Ellington cât și criticul muzical Leonard Feather l-au numit Mr. Jazz of Romania și, de atunci, mai toate articolele au preluat acest apelativ exotic, venit din afară și bine meritat, dar fără acoperire în condiția artistului român. S-a detașat și însingurat de politicieni sau ziariști cu faimă de-o zi, printr-o judecată aspră a inculturii lor. L-a durut mai puțin promisiunea unei case din partea prefectului de București decât nerestituirea fotografiilor personale, împrumutate unei foi volante. I-a pomenit pe toți întristat, dar neblazat în universul lui. Am citit cele două cărți semnate de Johnny Răducanu – Singurătatea, meseria mea (Regent House Printing & Publishing, București, 2001) și seria de articole scrise pe parcursul unui an, apărute în ziarul Independent a lui Horia Alexandrescu, publicate apoi în volumul Țara lui Johnny (Editura Vivaldi, București, 2005). Ideal le-aș vedea reunite și publicate din nou, însoțite neapărat de balade populare culese de Petrea Crețul Șolcan, alături de un coffret muzical și suport video cu înregistrările de la TVR, cu text îngrijit după modelul vechilor coperte Electrecord, nu doar puse între două bucăți de plastic – produs final disponibil în mai multe limbi, ca poartă de ieșire din vremuri întunecate atât pentru români, cât și pentru străini. Un proiect strategic românesc de istorie, muzică și cultură, în acord cu talentul și cu spiritul său de comerciant. Înainte de a fi devenit muzician, avea „cap de afacerist, nu joacă.” Până atunci, căutați-le pe rând, ca mine, prin anticariate. Sunt la mare preț. Veți găsi spre vânzare și reviste de bucate cu Johnny pe copertă, bune nu c-aș fi testat rețetele, doar deliciul de a-l fi citit vorbind. Apoi dimensiunea sa de showman cu interviuri și participări la emisiuni și tot atât de multe articole despre el.^[xviii] Johnny Răducanu est notre Serge Gainsbourg, ambii talente mari neatinse de faima lor. Au rămas ei înșiși în destinul și rutina creației, cu respect față de publicul larg, niciodată dominați de vreun manager sau producător tv. De aici și momente antologice, adorate de public, imposibil de a le mai trăi astăzi pe un platou de televiziune.

Lăutarul Petrea Crețul zis Șolcan a transmis mai departe cântece și balade auzite de la bătrâni, nu el a fost inventatorul lor, dar spre deosebire de alți cântăreți naratori, el le-a păstrat fidelitatea textuală și „le cânta din inimă, pe melodii tânguitoare și vechi”. Un compozitor precum George Enescu se va fi inspirat din aceste creații populare cântate de lăutari ca Petrea Crețul Șolcan. L-am urmărit într-o înregistrare, venită nicidecum întâmplător, pe dirijorul Sergiu Celibidache la pupitrul Orchestrei Filarmonice „George Enescu” într-un concert la Ateneul Român din 1978.[xix] Vă invit să ascultați Raposodia I pentru istoria de secole comprimată în câteva minute și o trăire scenică a unui dirijor în slujba muzicii, așa cum i-ar sta bine și țării un lider în slujba binelui public. „Le sort de ce peuple est fait de charme et de tristesse”, spunea Lev Tolstoi în 1854, trimis ca tânăr ofițer în regiunea Dunării. Fără iluzii, să apreciem mai bine muzica și trăirea personală, să onorăm meritul de a-i fi adus tainele în spațiul românesc acestor vechi lăutari, așa cum o făcea și Sadoveanu în proza sa. „Mierla cânta încet, ostenită sus în rariștea de fagi; din alăuta țiganului izvora o melodie mâhnită, un freamăt încet de durere.” (Mihail Sadoveanu, Cântecul de dragoste) Priviți delicatețea și bucuria unui dirijor dând glas timid și precaut orchestrei sale,  cum aceasta capătă încredere treptat cât să se desprindă lin, găsindu-și drumul. Însă, înainte de a-și lua zborul, dirijorul o ține-n frâu, în chip precaut, nu-i dă drumul deodată, căci nu e pregătită. Readucând-o la momentul inițial, îi testează ambiția și o solidifică pentru a-i dezvolta potențialul ulterior creându-i terenul solid. Cu vigoare și armonie, plin de nuanțe complexe, priviți mâinile și chipul luminos al dirijorului, cum începe a tresări alături de orchestră înainte ca vioara să-l readucă până și pe el, marele Celibidache, în același punct inițial de îndoială precaută, parte a unui proces rațional, prestabilit, și nu lăsat în voia sorții. Figuri de stil bazate pe repetiție întâlnite la Enescu, preluate din baladele populare ca strigăt de durere și bucurie a vieții, dau metodă construcției dirijorului. Și poporul e un organism viu, asemeni muzicii.

Bougy-Villars & Montricher, 16 noiembrie 2025

 

 

[i] Selecție editată, note și introducere de József Faragó și ilustrații de Sándor Plugor.

[ii] Publicat inițial în vol. 2 din CONFERINȚE PUBLICE, Buc. ed. Socec, 1883-1884, conferința 6, p. 1-108.

[iii] „Când l-am văzut pentru prima dată pe Petrea Crețul, întreaga sa persoană, deși avea șaptezeci și patru de ani, emana putere. O frunte lată, un nas acvilin mare, ochi negri foarte vii, păr lung, o mustață stufoasă și căzută și o bărbie proaspăt bărbierită formau o față interesantă, cu trăsături aproape clasice. Pe 10 mai a anului următor (1884), după ce l-am convins să primească ospitalitatea noastră la București în timpul unei sărbători naționale, l-am fotografiat în costum tradițional. Era ultimul dintre acei cântăreți al căror tip îl întruchipa încă și pe care nu-i mai poți găsi în țară.” traducere liberă, citat apărut în Jules Brun, op.cit.

[iv] Imagini și articol despre Galeriile Lafayette de la București https://viabucuresti.ro/galeriile-lafayette/

[v] Conform calculelor lui G. Dem. Teodorescu, Crețul Șolcan a dictat în total 19.000 de versuri, distribuite astfel : 1 colindă, 8 cântece seculare, 96 de doine, 35 de balade (numai baladele însumează 12.600 de versuri). József Faragó, op.cit.

[vi] „La mémoire de cet homme était prodigieuse; au cours de nos deux entrevues, il ne nous a pas récité moins de 19,000 vers, comprenant de touchantes élégies, des chansons érotiques, et surtout de vieilles légendes. Pour épuiser une mine pareille, il eût fallu vivre plusieurs années avec Cholcan, mais à Brăila, parmi les siens, et non dans la capitale. C’est grâce à ce remarquable laoutar, que notre collection, bien modeste au début, grandit et parvint au chiffre de 48,573 vers, telle qu’elle parut en 1887.” G. Dem. Teodorescu (1895), Esquisse sur la Langue et le Folklore roumain, parru dans le livre Le Romancero roumain.

[vii] „Nu există verigă lipsă în intriga baladelor sale, și, prin urmare, povestea progresează spre scop, spre soluție, fără zdruncinări, rupturi și abateri. […] Nu există nicio contaminare în repertoriul său imens deoarece știm că există cântăreți care obțin texte voluminoase prin combinarea a două sau mai multor balade. […] Baladele lui Crețul Șolcan pot fi clasificate drept cele mai gândite, complete și bogate versiuni din punct de vedere teoretic și al motivelor lor.” (József Faragó, op.cit.)

[viii] „… nimeni nu poate tăgădui negrilor lăutari darul cel mare și dumnezeiesc, care se leagă de melodie. În cutiile de rezonanță, pe care le mânuiesc cu atâta delicateță, tremură sufletul lor așa de variat și de pasionat. În asta fără îndoială pun o artă de care neamul nostru e departe. Geniul muzical al rasei era așa de vădit și de firesc în judecata părinților noștri, încât, după rânduielile vechi domnești din trecut, se specifică anume că, pe lângă suflet, stăpânul robului țigan putea cere preț pentru orice fel de meșteșug, afară de lăutărie. Țigan, cu alte cuvinte, însemna și talent muzical.” (Mihail Sadoveanu, Despre lăutari, 1925)

[ix] Petru I Mușat, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu.

[x] Ignatii Iakovenko, funționar al consulatului rusesc din Muntenia pe vremea generalului Kiseliov, om cultivat și botanist, se trage din hatmanul Ucrainei, Ivan Mazepa. A cumpărat la București un teren întins pe Dealul Spirei, între 13 septembrie și strada Izvor, cu un foișor în stil românesc și un parc imens. Poate și azi mai există vechi castani din grădina lui Iakovenko. Note aparținând lui Ghe. Bezviconi, op. cit.

[xi] „Domnul mazil se încărca cu toată curtea și averea lui într-o mulțime de cară mocănești, harabale și căruțe și se îndrepta spre Constantinopol, pe când cel nou numit își trimitea, tot pe cheltuiala țării, mai puține avuții, dar mai multă întovărășire de simpatrioți în țara unde era rânduit. Unul cu zâmbetul pe buze, celălalt cu lacrimile în ochi; dar nici acesta nu-și lua pentru totdeauna rămas bun de la țară, pe care nădăjduia cu ajutorul Domnului s-o revadă iarăși în curând sub picioarele sale, bizuindu-se pe pungile de bani ce le așezase în fundul harabalelor, cheia de aur cu care deschidea întotdeauna porțile ce duceau la domnia vreuneia din țările române.” (A.D. Xenopol, op.cit.)

[xii] Contele Alexandru de Langeron (1765 – 1831), emigrant francez ajuns guvernator al Novorosiei, însemnări din1791, publ. în Ghe. Bezviconi, op.cit.

[xiii] Ivan Petrovici Liprandi (1790 – 1880), agent rus și unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Pușkin, frag. 1827 publ. în Ghe. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, Buc., 1947.

[xiv] Două articole se referă la conacul de la Odaia Vizirului : Raluca și Sergiu Iosipescu, Conacul Conților de Roma din comuna Viziru, și Dumitru Manolache, Conacul Conților de Roma din satul brăilean Viziru, disponibile pe internet.

[xv] Jazz în țara mea este titlul unui album a lui Johnny Răducanu, Electrecord, 1976.

[xvi] George Sbârcea, Jazzul – o poveste cu negri, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Buc., 1974.

[xvii] Sonia Pantazi, Interviu Johnny Răducanu, Bucătaria pentru toți, ianuarie 2006.

[xviii] Mai jos o selecție de articole relevante despre Johnny Răducanu

Alan Brownjown. Johnny Răducanu obituary, 11 nov. 2011, The Guardian, https://www.theguardian.com/music/2011/nov/11/johnny-raducanu

Răzvan Moceanu (RADOR). PORTRET: Johnny Răducanu – „Mr. Jazz of Romania” şi povestea sa unică, 1 dec. 2021, Radio România Cultural, https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/portret-johnny-raducanu-mr-jazz-of-romania-si-povestea-sa-unica-2-id30568.html

Partida Romilor. Petrea „Crețul” Șolcan, străbunicul jazzmanului Johnny Răducanu, 3 nov. 2022, https://partidaromilor.ro/petrea-cretul-solcan-strabunicul-jazzmanului-johnny-raducanu/

Q Magazine. Johnny Răducanu – A rămas povestea…, 2 oct. 2011, https://www.qmagazine.ro/johnny-raducanu-a-ramas-povestea/

[xix] Magia seratelor muzicale, invitată Ioana Celibidache https://www.youtube.com/watch?v=t-fpEmHkQDE minutul 36 pentru Rapsodia lui Enescu.