Țiganii sunt specializați în meserii

Dorothy Hosmer, Cu bicicleta prin Romania (“An American Girl Cycles Across Romania”) din National Geographic Magazine, Noiembrie 1938

La periferia multor sate, căruțele lor au făcut loc colibei unde uneori trăiesc zeci de familii ca parte a populației permanente. Acești țigani sedentari au meseriile lor speciale. Pretutindeni, țiganii sunt cei care fac cărămizi de lut în cuptoarele lor primitive, în aer liber. Caldararii, fac ceainicele uriașe de cupru pe care le vând din sat în sat și repară oale și tigăi. Fierarii pun cercurile pe roțile căruței și potcoava la cai.

Ursarii imblinizesc ursi cu care apoi merg prin tirguri si ii pun sa joace spre bucuria spectatorilor.  Ursarii invata ursii dansatori sa maseze muschii oamenilor simpli obositi de munca de toata ziua pe cimp. Pacientul se intinde pe burta in timp ce Doctorul Urs aplica tratamentul dansind cu grije pe spatele pacientului.

Am învățat că multi dintre țiganii sedentari sunt cinstiți, se țin de cuvânt și sunt foarte umili în atitudinea lor. Cu toate acestea, despre unii dintre nomazi, în special despre triburile rătăcitoare din Netoti*, aud cele mai îngrozitoare povești despre femei care practică „vrăjitoria” și despre copii răpiți și mutilați pentru a face milă trecătorilor de la care cerșesc.

Mentalitatea țigănească este foarte interesantă. Într-o zi, mergând sa facem baie în râul Mureș, am văzut un țigan luind mai multe legume dintr-o grădină. I-am luat legumele și l-am certat pentru că a intrat in gradina care nu era a lui si fara sa aiba voie. „Hoțule”, a strigat el indignat, a raspuns, « Ei bine, eu trăiesc luînd din această grădină ».

Într-o altă zi, paznicul padurar a prins doi țigani care luau lemne din padure. Padurarul le-a luat topoarele, si i-a pus să ducă lemnele înapoi în sat. Acest incident a avut consecințe pe care nimeni nu le prevăzuse. Eram la ceai, când un servitor a anunțat cu entuziasm ca „o Excelență” doreste să o vadă pe gazda noastră, contesa. „O Excelență?” a exclamat contesa, „Ce Excelență?”, „O Excelență Româna”, a răspuns servitorul.

În loc să-l primeasca înăuntru, contesa a ieșit în hol, găsind acolo un vizitator ciudat, un individ frumos și imbracat elegant. Era un rege al tiganilor care venise să protesteze împotriva maltratării pe care supușii săi le suferiseră din partea pădurarului!

Este imposibil să-i numeri pe țiganii dîn România. Cei care sint sedentari nu se disting cu nimic de ceilalți cetățeni români iar pe cei care sint nomazi, este greu să-i numeri. Deși țiganii se supun administrației românești, adevărata lor loialitate este față de liderii lor. Mai marii lor trăiesc mai ales în orașe, sunt bogați și se înconjoară de lux. Fiecare trib are propriul său șef, care este ales nu numai pentru abilitățile sale de luptă, de cantaret precum si pentru celelalte virtuți țigănești, cum ar fi sa fie îmbrăcat elegant. Odată ce este ales sef de trib, cuvântul său devine lege.

Am avut ocazia sa merg la o nunta. Procesiunea a defilat printre pietoni, spre casa comunității unde avea loc ceremonia mariajului, apoi s-a indreptat spre locul de dans. Muzicienii veneau dintr-un sat de țigani situat mai sus în munți și care au adus cu ei o vioară, un violoncel, un nai, o cobza mare cu șase corzi, asemănătoare unei mandoline, și un tambal, care este un fel de pian rudimentar cu corzi pe care se cânta cu două ciocanele. Am întrebat o doamnă din public de ce au muzicieni țigani în loc de români. A fost surprinsă de o astfel de întrebare, ca și cum muzicienii ar putea fi altcineva decit țigani.

În București, o notă veselă este dată de țiganii care vind ziare, vânzătorii de fructe și flori, care sint îmbrăcați în zdrențe și uneori desculți, dar sunt lipsiți de griji și sint de nestăvilit. Este de neconceput ca mulți din această rasă, pentru care libertatea este la fel de necesară ca aerul pe care îl respiră, să fi fost timp de mai bine de 400 de ani sclavi ai boierilor si clerului care au avut asupra lor drepturile la viață și la moarte. Abia acum 100 de ani, acest popor asuprit și-a obținut libertatea și a putut să hoinărească din nou în adevăratul stil țiganesc, ca „o frunză suflată de vânt”.

*Netotii se numeau tiganii care traiau liber, fara stapini.