Ținătorul de condei are nevoie de o minimă conștiință

Căutînd prin foldere eseuri publicate sau nu despre Evenimentele din decembrie 1989, stîrnit de lectura rechizitoriului în cazul Ion Iliescu, dau peste un text pitit într-unul din caietele de eseuri. Cred – după titlul judecînd – că e transcrierea unui articol apărut deja sau poate a unui articol pe care intenționam să-l public. Titlul rubricii amintește de ipostaza mea de director al revistei Teatrul. Mă grăbesc să-l copii din folder:

„Din jurnalul unui spectator de teatru
Un dramaturg imposibil: Teodor Mazilu

Se poate găsi, în Lighioane şi supralighioane, al lui Saaki, această superbă părere de rău a unei doamne: «Şi auzi dragă, tocmai acum se găsi să moară şi mătuşa, cînd trebuie să dau ceaiul anual». Paradoxală, şi, prin aceasta, stîrnind rîsul, replica nu e însă gratuită, un simplu joc al inteligenţei care, potrivind contrarile, naşte scînteieri spirituale, le ascunde totuşi, o profundă realitate morală şi socială. Onoarea aristocraţiei engleze exersată în ceaiuri şi party-uri reuşite, lăudate de toţi invitaţii, trece înaintea omenescului. Un zguduitor fapt uman (moartea cuiva apropiat) e mult mai puţin important, în ierarhia de valori a personajului, decît triumful unui ceai. Paradoxul dezvăluie astfel satira. O întreagă lume îmbătrînită în convenţii rigide, deja artificiale, îşi găseşte subminarea prin comic. De paradoxuri de asemenea tip e plin şi teatrul lui Teodor Mazilu. Ba chiar aş putea spune, tocmai ele definesc acest teatru. Toate personajele, fără excepţie, indiferent de timp şi poziţie în spaţiu (în picioare sau pe canapea, mergînd sau lenevind) formulează, ca o maşinărie de tricotat, astfel de replici după care, azi, pînă şi cel mai analfabet spectator recunoaşte că e vorba de Mazilu.

Şi cu toate acestea, teatrul lui Mazilu se joacă foarte greu. Am fost şi am văzut la Comedia, Aceşti nebuni făţarnici, în regia lui Nicolae Caranfil. Tînărul nostru regizor, simţind, asemenea altor colegi de generaţie, deficitul de sevă al piesei, ca şi de altfel, al comediei româneşti în general, i-a pus, cu pipeta, uneori, cu găleata, alteori, umorul gagurilor cinematografice: Iordache apare pe melodia «Pantera roz», stîrnind astfel, între copii, veniţi cu părinţii la spectacol, un categoric curent de simpatie, Silvia împunge cu acul tot ce întîlneşte în cale, Sublimul vorbind despre Cîmpina aduce pe scenă, stîrnind în sală, încîntări, o piatră kilometrică pe care scrie Cîmpina. Un prim semn grav pentru această piesă, considerată – şi pe drept cuvînt, cea mai abstractă, şi pentru teatrul lui Mazilu. Textul propriu-zis, pus în scenă la Comedia, nu e suficient de comic, fără gagurile propuse de tînărul regizor am fi avut, probabil, un lung şir de conversaţii scînteietoare, dar, vai, plicticoase. Şi, totuşi, chiar şi în aceste condiţii, piesa plictiseşte de moarte. În afara unor triluri sonore, mărturisind, nu atît satisfacţii estetice cît, mai ales, o energie de sîmbătă seara, stimulată, în expunere

Observație de acum:
Nu eram rău cronicar de teatru!

*

Notă. Iluziile lui Tudor Arghezi în privința conștiinței minime a ținătorului de condei, iluzii contrazise violent de realități:

„Dacă privitor la personalitatea literară multe rămîn de zis și de împlinit, îmi închipuiam că faptul de a te sluji de un condei, chiar fără chemare, și de-a vîntura cît de puțin ideile, purifică sufletul și-ți aduce în viață și caracter o nobilă lumină, deosebitoare. Căci pana noastră a trecut prin mîinile cele mai pure și mai venerabile pînă ce să ne-ajungă nouă. Un Pascal, un Goethe, un Shakespeare, un Bossuet, un Dante, au fost scriitori, domnule Banu, și ei au cultivat cu totul altceva decît fariseismul și escrocheria.” (Tudor Arghezi, Profanii și furii, în Facla, 28 ianuarie 1912).