Tiribombiștii

Ce e tiribomba e greu de stabilit, date fiind fluiditatea semantică a termenului (înseamnă și „jucărie”, și „aparat rotitor”– sens ceva mai nou și mai răspândit –, și „parascovenie”, ca în urmă cu un secol) și uzul complet arbitrar. Putem însă accepta că, dacă există termenul, trebuie să existe și practicanții de minunății – tiribombiștii –, cu tot cu atitudinea lor – tiribombismul. Aidoma prezenței sau absenței inteligenței, tiribombismul e universal răspândit pe toate pajiștile umanității, inclusiv pe cele mioritice. Evident, cu accente pirotehnice spectaculoase în sănătate și educație. După tradiție, în ambele domenii se aplică cvasiuniversal principiul „scapă cine poate”, cu diferența că portițele de scăpare sunt mult mai multe în sănătate (unde în foarte multe cazuri ai posibilitatea de a-ți alege un alt traseu decât cel stabilit de sistem) decât în educație.

Nu e nevoie să fii specialist în vreun domeniu ca să-ți dai seama că cineva nu înțelege prea bine ce face. Nu trebuie să fii arhitect ca să-ți dai seama că turnurile răsărite în locuri deja sufocante dăunează peisajului urban și totodată vieții socio-economice a zonei (fără a mai judeca subtilități din categoria efectelor pe termen lung pentru condiția fizică și starea psihică a „beneficiarilor”), nici inginer constructor ca să înțelegi că prioritatea unui bulevard plin de gropi și doline nu e tocmai înlocuirea bordurilor. Nu trebuie să fii medic ca să pricepi că niciun organism viu nu are nevoie de cura cu antibiotice prescrisă de specialist tot la două luni ori că absența unei bucăți din esofag după o operație pe tiroidă nu e tocmai o reușită chirurgicală. Ei bine, nu trebuie să fii specialist în „științele educației” ca să-ți dai seama că s-a cam îngropat sistemul. Nu doar la noi, recordmenii europeni, ci și la case mai mari.

Pe de o parte, manualele nu mai asigură nici conținutul minimal, nici calitatea expunerii acestuia. (Deunăzi am găsit erori stupefiante într-un manual de matematică german, de la unul dintre cei mai prestigioși editori educaționali, cel puțin pe stil vechi – e drept, nu se comparau cu ororile din manualele noastre.)

Programele de învățământ pornesc de la presupoziția că un copil e un sertar în care pui lucruri. Gramatica e în continuare o buchiseală analitică fără rost, făcută prea devreme și exersată doar în contexte fragmentare și disparate. Nu e de mirare că și profesorii de limba română pun virgulă între subiect și predicat ori aplică reguli de punctuație urechiste, care conduc la exprimări de un comic neintenționat inegalabil. Logica e tratată parcă special pentru ca nimeni să n-aibă vreo șansă să priceapă ceva. La istorie găsești în manuale afirmații stupefiante și sinteze profund aberante. Majoritatea proiectelor noi pun în centru comunicarea și cunoștințele acumulate, nu explicația inteligibilă și exemple care înlesnesc înțelegerea. Așa se face că majoritatea elevilor sunt premianți (anul trecut la liceul de lângă mine toți absolvenții clasei a V-a au primit premiu, cu o excepție notabilă, un elev care a luat mențiune – probabil fiindcă n-a păpat tot), chit că nu pot redacta un text minor cu sens și (eventual) miză. Și asta fără pretenția respectării stricte a regulilor gramaticale.

Putem să râdem cât vrem de gogomani, natura rămâne impenetrabilă la prostie, iar civilizația noastră a fost construită în așa fel încât în majoritatea meseriilor incompetența și impostura nu întârzie prea mult să iasă în față. Se înțelege, desigur, că nu putem spune „Toți absolvenții sunt analfabeți”, chiar dacă majoritatea lor au probleme serioase la câteva capitole esențiale. Dar tocmai asta e problema tiribombismului: atunci când nu ai o „masă critică” de alfabetizați s-ar putea să constați că cei cât de cât educați sunt mai mult sau mai puțin inutili. Cum ai putea să te înțelegi cu cei din jur, dacă nu „pe limba lor”? Ce-ar putea căuta un om întreg la cap într-o congregație de tiribombiști? Bine, după cum bine vedem în politică, ăsta e un scenariu mult prea avântat, fiindcă îndrăznețul ar fi executat prompt, dar putem accepta că, în principiu, poți nimeri într-un astfel de mediu, cu rezultate catastrofale pentru întregul grup. Dar, fiindcă întotdeauna avem nevoie de majoritatea celorlalți pentru a da o noimă activităților noastre și vieții în general, s-ar părea că singura speranță a generațiilor viitoare este să înceapă să construiască pe dos, pornind de la instituții care constituie norma și lasă tiribombiștii pe-afară. Sunt curios cum ar putea cineva să reușească una ca asta!