Dan Barna: „Din acest moment, premierul Florin Cîțu nu mai are susținerea alianței USR PLUS”
Vlad Voiculescu a fost demis din funcţia de Ministrul al Sănătăţii, a anunţat premierul Florin Cîţu

Tradiții (ne)prețuite

Dispariția fizică, pe care noi o numim „moarte”, presupune existența vieții. (Re)Învierea pe care ne-o aduce fiecare primăvară presupune moartea. Dar ce presupune nașterea, acel fenomen dătător de viață care pornește de la doar o celulă? (Spun „o celulă”, deși e vorba de două – jumătăți – care se unesc completându-se.) Deși descifrată de mult de experți, geneza vieții rămâne, în continuare, un mister, un miracol de care numai natura este capabilă. De acest miracol ni se amintește, an de an, în 25 decembrie. Dar câți dintre noi mai știm să-l evocăm?

Majoritatea copiilor de astăzi vor răspunde la întrebarea despre sărbătoarea genezei și a umanității prin naive descrieri de brăduți, podoabe scânteietoare, sănii trase de reni și încărcate cu cadouri. Tinerii de-abia așteaptă să dea startul lanțului de distracții prin cluburi, reuniuni zgomotoase însoțite de ruperea contactului cu realitatea până după Anul Nou, în vreme ce adulții se adună ciorchine în jurul meselor îmbelșugate. Singuri, bătrânii mai cad pe gânduri încercând să descurce câteva fire din memoria încâlcită de ani. Parcă pe vremea lor era altfel…

În decembrie 1989, mă aflam cu soțul meu în lagărul de refugiați din Traiskirchen, mai bine zis într-o mică pensiune care ținea de lagăr, aproape de granița de est a Austriei. Cu noi se mai aflau alte câteva familii mai mult sau mai puțin reîntregite, așa cum ne prinseseră evenimentele care nu mai conteneau să ne uluiască. În seara zilei de 24 decembrie, speram cu toții – români, cehi, slovaci și unguri – că o să avem parte de un meniu ceva mai consistent. La urma urmei, era seara de Ajun și, deși cvasi-interzisă, o sărbătoriserăm cu toții până și în comunism. Eram siguri că proprietarii pensiunii, o pereche trecută de vârsta pensionării, oameni care mergeau la biserică în fiecare duminică (așa cum făceau toți localnicii), o să facă o excepție de la drămuirea zilnică a bucatelor, iar noi o să ne ridicăm, în sfârșit, sătui de la masă.

Pensiunea avea și un local compus din două încăperi, în care oaspeții obișnuiau să petreacă gălăgios aproape zilnic, până după miezul nopții. Una dintre încăperi era folosită și pentru a ne servi nouă cele trei mese zilnice. Noi, refugiații, nutream în plus și speranța că ni se va permite prelungirea șederii în spațiul nostru chiar și după masa de seară și poate, cine știe, va urma și puțină distracție, cu muzică și dans. Un tonomat trona, oricum, în colțul salonului, așteptând doar să fie hrănit cu monede. Nu mică ne-a fost însă mirarea când ni s-a servit o masă mai mult decât frugală, alcătuită din pește, cartofi și… cam atât. Nu numai că nu am avut parte nici de friptură și nici de vreun desert sau de băuturi alcoolice, dar masa ne-a fost servită seara devreme. Din salonul de alături lipseau oaspeții cotidieni. Luminile erau stinse, nu veghea decât o mică lampă într-un colț în care niște figurine din lemn înfățișau Scena Nașterii. Proaspăt deveniții părinți, veniți pe jos de departe pentru a participa la recensământul populației, nu găsiseră găzduire decât sub modestul acoperiș al unui grajd, în compania necuvântătoarelor, însoțiți pretutindeni de îngeri care încercau să le înlăture angoasa, șoptindu-le să nu se teamă. Liniștea care răzbătea dintr-acolo era de-a dreptul… asurzitoare.

Alături, într-o prelungire a bucătăriei, luau masa – tot pește – proprietarii și membrii familiei. Doar câteva murmure nedeslușite ajungeau până la noi. Ne-am privit nedumeriți și, ridicând din umeri, am decis – involuntar pe mutește! – să împingem mesele pe margine și să facem loc unui mic ring de dans. Doar era Crăciunul. La primele acorduri ale tonomatului, proprietarii au intrat peste noi cu priviri dojenitoare, de parcă am fi fost niște copii obraznici prinși în flagrant delict de nesupunere. Au oprit muzica și ne-au explicat printr-o bogăție de gesturi, fiindcă niciunul dintre noi nu știa germana, că astfel de manifestări erau cât se poate de nepotrivite. Cu timpul, gesturile au devenit pioase, iar mustrările le erau însoțite de o mâhnire profundă, care ne-a bulversat. Am înțeles, însă, cu toții că pentru ei noaptea sfântă era un prilej de contemplare și de reflecție și că se cerea petrecută în tăcere. Și în familie. Cu două ore înainte de miezul nopții au plecat cu toții la biserica din localitate, au revenit după vreo trei ore și s-au retras în încăperile proprii.

Grupul nostru pestriț de refugiați atei nu a mai cutezat să tulbure solemnitatea nopții. Ne-am risipit care încotro, trecând pe rând pe lângă micul altar improvizat, în care ardeau lumânările pentru eroii revoluției aflată încă în desfășurare în România. Am lăsat acolo câteva gânduri. Celelalte s-au îndreptat spre anii copilăriei și perioada sărbătorilor de iarnă, sărbători din care părea să răzbată o încărcătură emoțională asemănătoare celei pe care o citisem pe chipurile gazdelor vorbitoare de limbă germană. Am încercat să descifrez ce însemnase Crăciunul pentru copilul care învățase la școală că nu există Dumnezeu și nici Isus Hristos și că mersul la biserică nu era bine văzut de superiori. Copilul care admira la Căminul Cultural, cu ochii strălucind de încântare, pomul de iarnă, nu pe cel de Crăciun. Copilul care auzise de Moș Gerilă, nu și de Moș Crăciun.

Fără îndoială, sărbătorile de iarnă semnificau bucurie deplină. Era perioada din an în care omul și natura își acordau un răgaz. Era bucuria de a fi împreună cu toții, cu mic cu mare, tânăr și bătrân. De a ne aduna la gura sobei, de a povesti și de a asculta. Cei mari își depănau amintirile, cei mici le înfășurau pe propriile mosorele, pentru a le putea reevoca mai târziu. Sacrificarea porcului și apariția pe masă a mâncărurilor tradiționale. Griji amânate. Colindele celor mici și vizitele reciproce ale celor mari. Mere, nuci și o mulțime de covrigi primiți în dar la colindat și înșirați apoi pe o sfoară lungă agățată de un cui în perete. O portocală – singura din an – care umplea casa de aromă și de la care dispăreau pe rând în gură mai întâi feliile zemoase de un dulce-acrișor, apoi sâmburii și pielița albicioasă, și în cele din urmă și coaja de culoarea soarelui care apune, cu un gust ușor amărui. Nămeții cât casa, prin care cu greu ne făceam drum spre derdeluș. Am adormit cu gândul la gustul acelei portocale, gust pe care nu l-am mai regăsit în niciuna dintre fructele cu același nume prezente altundeva din abundență.

A doua zi, în 25 decembrie, nu am mai avut timp să mă gândesc la mâncare, fiindcă surprizele aveau să se țină lanț. Deși nu numai o dată încercasem să-mi imaginez cum ar fi dacă se destramă comunismul, cade dictatorul, ni se redă libertatea pierdută, mărturisesc că nici în cele mai îndrăznețe previziuni nu am ajuns cu fantezia până acolo unde ajunsese realitatea zilei Crăciunului din 1989. Nu știu de câte ori am revăzut acele imagini care au făcut înconjurul lumii de mai multe ori, știu însă că ceea ce ni se prezenta „pe viu” mi se părea cu atât mai ireal cu cât mai multă realitate păreau să includă. Un anticrist adus în fața plutonului de execuție de către propriul popor, educat ateist, în chiar ziua nașterii lui Hristos! Ce imaginație să fi putut cuprinde așa ceva? Și mai stranie a fost reacția care mi s-a impus brusc din interior. Nu am sărit în sus țipând de bucurie, nu am cântat, nu am dansat. Nu am simțit nimic, în afara unui gust amar. Nu am recunoscut nici foștii dictatori și nici poporul pe care pretindeam a-l cunoaște în niciunul dintre protagoniștii înscenării vizionate de zeci de ori. Așa să se fi „născut” libertatea?!

Deși nu ne doream nimic mai fierbinte decât să ne întoarcem acasă, în acele momente am decis, cu inima grea, să nu ne alăturăm compatrioților care-și făceau bagajele, parcă în transă, ci să mai așteptăm. Ce anume? Ceea ce sperăm cu toții de atunci încoace: vremuri mai bune. De altfel, mai toți cei întorși în țară în acele zile promițătoare au revenit și mai cătrăniți după câteva luni. De atunci se scurg șuvoaie de români în afara hotarelor. Forță de muncă și materie cenușie de care nu pare să-i pese nimănui. Nu mai durează mult și vom fi mai mulți în afara granițelor decât în interior. Iar binele acela încă se mai lasă așteptat.

Au trecut anii, s-au schimbat multe. Rareori am stat mai mult de trei în jurul mesei de Crăciun, care, în ciuda schimbărilor, tot o sărbătoare de familie a rămas, iar restul familiei noastre rămăsese departe. În plus, profesia nu-mi oferea întotdeauna un răgaz de sărbători. N-au lipsit însă niciodată mirosurile de sarmale și cozonaci, frânturile nostalgice ale vremurilor apuse. Frumoșii și bogații timpului au adulmecat însă profitul, ne-au aflat slăbiciunile și ni le exploatează an de an. Ei ne-au „dezvăluit” că Maria și Iosif petreceau zgomotos la mese îmbelșugate, alături de brazi smulși din mijlocul naturii, din care atârnau, maltratându-le crengile, podoabe dintre cele mai pompoase – brazi pe care îi aruncau cu nonșalanță când se uscau. Ne-au sugerat că micuțul Isus, depășit de situație, nu mai știa la ce să se uite și ce să aleagă mai întâi din muntele de cadouri frumos împachetate. Că fiecare participant la distracție se afla în competiție acerbă cu ceilalți în privința darurilor. Că lozinca momentului suna: „Cu cât mai scump și mai extravagant, cu atât mai bine.”

Câțiva ani m-a consolat strălucirea ochilor fiului nostru când vedea brăduțul frumos împodobit și descoperea o tabletă de ciocolată sau câteva jucării modeste, atât cât ne permitea situația. Când globulețele, beteala și cadourile pre-împachetate au început să-și facă apariția în magazine încă din septembrie, când nimeni nu mai dădea vreun semn de bucurie autentică la vederea „darurilor” de care piața era plină pe tot parcursul anului, am stabilit împreună cu familia: Nu mai sărbătorim Crăciunul, în nici un caz nu așa cum o făcuserăm până atunci. Ceva nu decurgea cum trebuie. Am renunțat la pom, am renunțat la cadouri. Ne-am mângâiat cu iluzia salvării brăduților de moartea prematură, știind prea bine că ei tot sunt sacrificați, cu sau fără noi. Și totuși, gândul că până acum am salvat viața a peste douăzeci de brazi are un efect benefic. La fel de binefăcător ca și dorința de a veni în sprijinul acelora pe care soarta nu i-a răsfățat prea mult și a căror bucurie la vederea darurilor ar fi una neprefăcută.

Nu am participat vreodată la o astfel de festivitate la austrieci, se pare însă că și la ei, ca mai peste tot, tradiția alunecă în fundal iar sărbătoarea iubirii și a unei Stille/Heilige Nacht (nopți tăcute/sfinte) face loc altor evenimente. Uneori, modul în care decurge și, mai ales, în care se încheie o astfel de noapte ajunge subiect de știri în mass-media. Cu tot mai multe certuri și nemulțumiri de la an la an. Precedată de un stres imens și de o goană nebună în căutarea cadourilor potrivite. Care numai potrivite nu se dovedesc a fi, după cum demonstrează gloata care dă năvală în magazine imediat după redeschidere, pentru a-și schimba cadourile sau pentru a-și procura cu banii primiți lucruri de care, de fapt, nimeni nu are nevoie. Cu reproșuri și afronturi. Cu promisiunea din sinea fiecăruia ca data viitoare să-și evite familia – pe care nimeni nu și-o poate alege – și să se urce în avion în căutarea unor tovarăși de petrecere pe măsură.

Cine spune că nu există binele pe lume? O spun mulți și au perfectă dreptate. Dar la fel de multă dreptate au și aceia care susțin că binele există. Fiindcă ei înșiși sunt autorii acestuia. Ce poate aduce mai multă bucurie decât faptul de a dărui bucurie? Există atâția oameni pe lume cărora orice dar le este binevenit și care îl vor accepta cu recunoștință fără a alerga cu el la supermarket să-l schimbe. Nu numai de Crăciun putem dărui viață naturii și bucurie sufletelor nevinovate și năpăstuite.
Fie ca sărbătorile să ne deschidă atât ochii, cât și inimile! La mulți ani!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „Tradiții (ne)prețuite”

  • La multi ani!

    • La mulți ani cu sănătate!

      • Steliana, m-am trezit, dus de viata, adesea intamplator, linga oameni pe care ii pretuiesc,
        si
        m-am trezit, dus de viata, intamplator, linga oameni pe care-i nepretuiesc, acesta fiind si cazul tau.

        iti daruiesc, de craciun, un Zambet:)
        nici mare si nici mic, insa pe masura mea 🙂
        mai exact…el SE daruieste singur, iar eu n-am nimic impotriva!

        pe toate cele bune ti le doresc, si alaturi de cei dragi sa le petreci! 🙂

        • Astfel de experiențe cu oamenii am făcut și eu.
          Din fiecare pretind să fi învățat câte ceva 😉
          Mulțumesc din suflet pentru (ne)prețuire și sper să mai avem ocazia să schimbăm gânduri și pe viitor.
          Sărbători fericite și numai bine!

  • Timpurile trec, oamenii se schimba…
    Sarbatoarea Craciunului nu va mai fi niciodata cum era odinioara…
    Craciun linistit si multa sanatate, Steliana Huhulescu!

    • Așa este. Deși … stă în puterea oamenilor să se schimbe și în bine.
      De dragul generațiilor viitoare.
      Multă sănătate și toate cele bune Dv. și întregii familii! Crăciun liniștit!