Trafic de propagandă

Undeva pe harta lumii un partid politic stârnește oprobriul public prin „altruista” idee de a scuti vârstnicii de suferințele unor tratamente și intervenții (scumpe). În fond, cât timp se mai poate bucura un nonagenar de un implant de șold și câți ani mai poate câștiga un octogenar din administrarea unei costisitoare terapii oncologice?! Cine vrea neapărat poate să și le finanțeze singur. Altundeva „aleșii” se prefac că mor de grija vulnerabililor și invocă pentru a nu se știe câta oară traficul de persoane din „azilele groazei”. În autoproclamatele temple ale puterii, politicieni unși cu multe alifii declară periodic război comunismului (adus exclusiv de emigranți!), pe motiv că s-a dovedit neputincios. (Nu ne lămuresc și de ce se teme preapotența întrupată de impotența demonstrată!)

Alți profitori ajunși miliardari își laudă marfa artificială menită să-i poarte prin Cosmos, să (le) aducă bunăstare și să desființeze jungla, mutând lupta pentru supraviețuire în inima civilizației. Peste tot în lume tehnologia de ultimă generație susține eforturile „savanților”, spălând cunoștințe și conștiințe. Studiile relatează despre medici care-și externalizează progresiv gândirea și deciziile către panaceul erudit botezat IA și care subminează sistematic IC (inteligența clinică). Expunerea la IA a redus abilitatea diagnostică cu 6% la 15 medici din 19 după doar trei luni. Tot mai des apar știri despre pacienți cărora li s-a extirpat inutil stomacul, sânul, uterul sau plămânul deoarece li s-a „diagnosticat” un cancer inexistent, și despre medici care au extirpat „din greșeală” ficatul în locul splinei, ori pancreasul în locul suprarenalei.

Toate acestea sunt doar câteva picături din ditamai oceanul cu monstruozități. În timp ce pe unii îi ia gura pe dinainte (sau declamă ce cred ei că vrea să audă electoratul), alții se prefac că feresc publicul de impacturi emoționale. Cu toții bănuim că noua generație de „lideri” care ia decizii „revoluționare” reflectează la o curățenie generală, dar nu oricum, ci de sub masca bunului samaritean. Ori de câte ori sunt amenințați cu smulgerea tronului de sub șezut și a covorului de sub picioare, stârnesc nori de praf și trag semnale de alarmă. Nimic nu e prea hidos și nici absurd pentru traficanții propagandei, atât timp cât servește scopului. Vulnerabilii constituie mereu obiectul agitației și mai deloc obiectivul intervențiilor. Bazinul sărmanilor abandonați în voia sorții crește văzând cu ochii și alimentează recurent parada „responsabililor”. Se postează în fața camerelor și a publicului — debusolat ca de obicei — și evocă legi (inter)naționale, standarde și norme utopice menite nu să susțină, ci să înăbușe în fașă și să paralizeze orice tentativă cât de timidă de a întinde mâna vreunui nevoiaș.

De la ei aflăm că ajutorul nu se acordă oricum, ci trebuie să se încadreze în niște tipare. Nu poți caza un om al străzii, nu poți sprijini un bătrân al nimănui și nici îngriji o persoană suferind de boli sau handicapuri fără să te informezi întâi din surse autorizate și fără să te asiguri că le poți pune la dispoziție ce le lipsește la modul cel mai profesional cu putință: logopezi, medicamente, ergo-psiho-kineto-terapeuți, un număr reglementat de băi și paturi pentru fiecare cameră și regim dietetic adecvat. Altminteri ești pasibil de pedeapsă și poți suporta rigorile legii întocmite fix de încălzitorii de fotolii ergonomice din parlament care coboară la nivelul străzii doar în bolizi de lux.

Cu alte cuvinte, dacă nu ești capabil să participi la făurirea acelei lumi ideale descrise de legislație, e mai bine să nu întreprinzi nimic, ca să nu-ți frângi singur gâtul. Ia exemplu de la statul însuși: Acolo unde se simte neputincios, nu se amestecă! Și astfel, încet dar sigur, letargia și nepăsarea autorităților se infiltrează fiecărui cetățean, iar locul bunelor intenții e luat de teama de consecințe. Unde-i lege, oricât de strâmbă, nu e loc de tocmeală — decât pentru legiuitori. Dar nu surprinde atât indolența instituțiilor statului, cât atitudinea unor pretinși apărători ai drepturilor omului. De nicăieri țâșnesc activiști deciși să instileze frica de repercusiuni oricui se crede bun samaritean. Orice act caritativ trebuie supus mai întâi unui control de calitate din partea „specialiștilor”. Oare maica Tereza ar mai fi primit Nobelul dacă ar fi fost audiată de intransigența personificată? Până și medicii fără frontiere riscă să înfunde pușcăriile!

Firește că în jungla umană există și multe hiene și mulți lupi în blană de oaie… Nu de puține ori pretinsul ajutor miroase a interes și calcul de înavuțire, dar… lucrurile trebuie analizate în context. Într-o societate în care vulnerabilii sunt complet abandonați de autorități, orice mănă întinsă și orice umbră de omenie pot face diferența între a fi și a nu (mai) fi. Într-o lume în care cetățenii nu ridică piatra când autoritățile nu-și fac treaba, ci atunci când dă propaganda tonul, e mai mult decât pervers să soliciți autorizație pentru a înlocui un tomberon cu o farfurie cu mâncare și licență pentru a schimba asfaltul străzii cu o pernă. Nu poți construi un edificiu începând cu acoperișul. Când un sfert de țară are toaleta în curte și duce dorul apei potabile, nu revendici camere dotate cu băi separate în azilele pentru sărmani. Când nici spitalele nu oferă confortul minim (și nici igiena), când o mulțime de medici își tratează pacienții precum aristocrații plebeii, e pură ticăloșie să invoci norme și rapoarte editate de… aerieni. E ipocrizie să scoți de la naftalină filantropia și să îmbraci vesta albă exclusiv în preajma alegerilor sau când vrei să abați atenția de la ceva indezirabil. Or fi legile, directivele, normele și standardele esențiale pentru bunul mers al societății, dar nu trebuie scăpat nicio clipă din vedere că ele trebuie concepute în conformitate cu realitatea din teren și cu posibilitățile reale de implementare. Altminteri ne punem piedici unii altora și se scurge pe apa Sâmbetei și ultima brumă de empatie și de curaj civic. Nimeni n-o să mai aibă curajul să acorde primul ajutor de teamă să nu fractureze vreo coastă prin masajul cardiac.

Omenirea și-a pus soarta în mâinile unor traficanți, iar acum asistă uimită la pandemia de haos instaurată de aceștia. Nu există paratrăsnet mai bun pentru hoții puterii decât nutrețul propagandistic menit să alimenteze furia mulțimii, să le măture din cale adversarii și să-i absolve pe ei de orice păcat. E vina activiștilor de mediu că străzile promise pentru a suta oară de Corupția Lor rămân proiecte pe hârtie. Aceiași activiști care vor cu orice preț să salveze viața unor gândaci se lipesc de asfalt și împiedică echipele salvării să ajungă la cei aflați în impas, nicidecum asfaltul propriu-zis, mai ciuruit decât un șvaițer, ori lipsa personalului calificat. Pandemiile costă multe vieți din cauza conspiraționiștilor și a antivacciniștilor, nicidecum din pricina sistemului de sănătate putred și falit. Toate aceste pretexte menite să ne anestezieze vigilența și să ne canalizeze atenția în alte direcții ar trebui de fapt să ne jignească inteligența. De ce nu se întâmplă așa?

Dacă cei puși să ne reprezinte ne ridiculizează în asemenea măsură, ce ne împiedică să-i ridiculizăm la rândul nostru? Oare cum ar acționa o societate sănătoasă la astfel de tertipuri? Grevele și demonstrațiile au putere limitată în condițiile în care sindicatele și instituțiile de forță preferă tabăra puterii. Adevărata (și neverosimila) coeziune socială pare să existe doar în romane. Mi-am amintit de un astfel de roman a cărui acțiune se petrece în America anilor 1970 și de o idee genială expusă acolo. Ca întotdeauna băncile erau cu ochii pe profituri și pe stiva de bani. De dragul reputației, unii dintre bancheri se arătau preocupați și de proiecte sociale. Lista afacerilor includea atât acordarea de credite (oricui), cât și deschiderea de conturi de economii (pentru oricine). Pentru popularitate, banca respectivă se angajase la creditarea unui program imobiliar care prevedea construirea de locuințe ieftine pentru muncitori, și fixase o sumă derizorie de cinci dolari pentru amatorii de economii. Un schimb de personal la vârful instituției a pus însă abrupt capăt programului finanțator de imobile pe motiv că banca nu dispune de suficiente fonduri. (În realitate fondurile erau direcționate către industrii profitabile). Pretextul invocat s-a dovedit a-i fi fatal imaginii. Un avocat inteligent, apărător al drepturilor celor mulți și sărăciți, a întors armele și a reușit să atragă în derizoriu colosul bancar. Folosindu-se de solidaritatea și spiritul civic al păgubiților, a inițiat o acțiune cât se poate de legală și extrem de ingenioasă. Mii de „vulnerabili” — prietenoși, zâmbitori și frumos încolonați — au blocat intrarea în instituție și toate activitățile bancare. Veniseră cu dorința explicită de a scoate banca de la ananghie. Fiecare era dotat cu cei cinci dolari necesari deschiderii unui cont și cu o ploaie de întrebări despre viitoare „afaceri”. Formalități consumatoare de timp care puneau salariații instituției în imposibilitatea de a-și mai servi clienții importanți. Banca a rezistat trei zile.

Încerc să-mi imaginez o intervenție similară în scandalul actual întreținut din răsputeri de autoritățile care ar fi trebuit să-i împiedice apariția. Pașnici și fără să tulbure ordinea publică, s-ar putea regăsi cu mic cu mare în fața parlamentului toți aceia care la un moment dat (sau în formă continuată!) au ajutat cumva pe cineva, și s-ar autodenunța. Înainte să fie invadați de mascați ar mărturisi cum au practicat filantropia fără licență și fără cunoștințe de specialitate despre… nutriție, mobilizare, curățenie, schimbat scutece etc. Cum au făcut cumpărături pentru un vecin paralizat folosindu-i cardul bancar, cum au împărțit prin cimitire și prin fața bisericilor porții de hrană pentru oamenii străzii, fără să se asigure că aceia sufereau sau nu de vreo intoleranță digestivă, cum au dăruit îmbrăcăminte și jucării victimelor unor calamități acolo unde statul se făcea că nu vede ș.a.m.d. Sau, și mai bine, ar putea fi aduse și victimele îngrijirii nespecializate și ar fi predate statului și mâinilor calificate care să le asigure recuperarea integrală, așa cum prevăd legile.

Cum s-ar descurca statul dacă toți filantropii neacreditați ar fi excluși de la viața cetății și dacă li s-ar interzice să mai fie (răi) samariteni? Și-ar renova pe loc spitalele prin care bântuie paraziții și nosocomialele și ar dota fiecare salon cu băi și chiuvete, așa cum prevăd protocoalele? Ar decreta reintroducerea omeniei și respectarea demnității umane în fiecare instituție și loc de muncă? S-ar ocupa de saloanele de spital care adăpostesc 10-14 pacienți și cu WC-ul la capătul culoarului? Ar înlocui rudele „analfabete” care fac cu rândul la căpătâiul bolnavilor în spitale cu personal calificat? (Oare cum decurge „alfabetizarea” celor care îngrijesc vârstnicii la domiciliu prin străinătate și cum le administrează medicamentele?!) Ar pedepsi cu rigurozitate orice abatere de la conduita profesională și orice malpraxis? Ar transforma spitalele modulare folosite în pandemie și lăsate mai apoi în paragină în centre pentru cazuri sociale? Ar suplimenta centrele de îngrijire paliativă? Ar trimite medici în fiecare cătun uitat de lume? S-ar ocupa de educația și socializarea celor eliberați de nocivitatea rețelelor și de industria meditațiilor?

Ridică-te de la masă cât ești încă flămând! spune vocea înțelepciunii. Asta îți va da pace și răgaz să te ocupi și de hrana spirituală. Preaplinul îndeamnă la inerție, te face leneș și respinge orice dorință de acțiune și orice sete/foame de cunoaștere. La fel ar trebui să procedăm și cu propaganda. Altminteri riscăm să ne pierdem discernământul și să devenim dependenți. E greu să reziști știrilor cu impact emoțional, dar e și mai greu să le sortezi și să încerci să afli pe cine/ce oglindește fiecare. Care dintre ele e efectul și unde se află ascunsă cauza. Și, să nu uităm să reflectăm și la alternativă — la una reală, nu la fantasme.