Trafic stupefiant

Dacă am ști ce se ascunde în spatele (și înăuntrul) bucatelor pe care le savurăm și, în general, al consumului hedonist, ne-ar cam trece pofta și cheful de… orice. Nesiguri de recompensa de apoi și adepți ai principiului „Ce nu știu nu mă doare”, cei mai mulți preferă o viață pământeană mai puțin exemplară și asistă îngăduitori la derularea unui trafic stupefiant cu potlogării. Se preconizează că, la mijlocul secolului XXI, populația globului o să se apropie de 10 miliarde. Miliarde care se cer hrănite cu… ceva, fie și cu surogate. Stăpânii „hranei” și speculanții hiperglobalizării au căpătat aceeași meteahnă ca și consumatorii de simulacre: simt mereu foamea și nicidecum sațietatea. În plus, ei vor afaceri lucrative, nu acțiuni samaritene. Iar asta nu se poate decât prin sacrificarea calității.

Cum vor arăta supermarketurile viitorului? Vor oferi o și mai mare abundență și varietate de „produse”, sau vor afișa lipsuri geografice generate de diverse cataclisme? Vor prezenta un sortiment local și sezonier rezonabil — rezultatul renașterii stilului do-it-yourself —, vor fi pline cu produsele (bio)tehnologiei sponsorizate de filantrocapitaliști întreprinzători, sau vor fi marcate de o penurie cruntă și o goană acerbă după resurse? Cum se vor comporta consumatorii? Se vor transforma în hamsteri acaparatori și dositori de… orice le-ar putea fi de folos cândva? Se vor mânca între ei? Va înflori piața neagră și se va naște o nouă industrie a chilipirurilor? Oricât de prost predate, „lecțiile” ultimilor ani ne-au dat de înțeles că nimic nu-i bătut în cuie și că foaia poate fi întoarsă peste noapte de orice psihopat aflat la butoane. Și nu atât populația lumii a treia o să aibă de suferit — ea suferă de când se știe! — cât comozii și alintații celorlalte, incapabili să-și mai imagineze viața fără opulența deșertăciunilor.

E greu, până la imposibil, să renunți abrupt la proverbialul „Nu strică să ai și lucruri care nu-ți trebuie!”. La fel de grea e și înțelegerea situației celor osândiți să flămânzească și să doarmă sub cerul liber. Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) estima, înainte de recenta pandemie, că pe planetă flămânzesc 820 de milioane de oameni. Măsurile pandemice aberante le-au sporit numărul cu 161 de milioane într-un singur an. Se mai spune și că, la nivel global, 2,3 miliarde de oameni nu au acces la o alimentație corespunzătoare. Nu știu ce înțeleg statisticile prin „alimentație corespunzătoare”, dar, dacă luăm în considerare și ce fac industriile cu și din hrana noastră, procentul malnutriților se apropie cu siguranță de limita superioară. Dacă ceea ce ni se oferă ar fi cu adevărat nutritiv, nu am avea o prevalență a supraponderabilității și a obezității de 40% la adulți și 25% la copii, și una a subnutriției de 15%. A nu se crede că „normoponderalii” rămași după ce dăm deoparte extremele s-ar bucura de sănătate și nutriție exemplare! Puțini mai scapă de avalanșa de mâncăruri nehrănitoare care sufocă piața.

Aritmetic, producția de alimente și bunuri de bază e suficientă pentru toată populația globului. Logistic, însă, totul e subordonat profitului și atotputerniciei concernelor. Oricât de dens ar fi păienjenișul și de întortocheate rutele, derularea e mereu aceeași: producția își are sediul în raiul muncii ieftine, consumul, pe tărâmuri prospere, iar gunoiul și deșeurile aterizează în curtea săracilor. Paradoxal (sau nu!), mărfurile care fac înconjurul lumii sunt mai ieftine decât produsele locale. Potrivit unui studiu din 2016 al Centrului Internațional pentru Agricultură Tropicală, 70% din alimente traversează cel puțin o graniță națională înainte de a ajunge la raft. Capricioșii vor rafturi arhipline cu exotism accesibil la orice oră și în orice anotimp. Nimănui nu-i pasă că prima verigă a lanțului mercantil e situată în cealaltă emisferă, că mărul din care mușcă vine din Argentina, în timp ce fructele autohtone îngrașă compostul, fiindcă nu le vrea nimeni — cel mai puțin lanțurile de magazine angrenate în jocul globaliștilor momitori cu șpagă. Cine se sinchisește că ouăle cele mai ieftine provin de la găini storcite în colivii, unde se devorează reciproc? Puțini sunt ambițioșii care se apucă să descifreze „tainele creației” din codul înscris pe fiecare ou și să afle câte „fabrici de ouă” sunt înghesuite pe metru pătrat. Și pe cine deranjează că o pizza congelată nu e doar quattro stagioni, ci, foarte probabil, quattro continenti?

Dacă luăm în considerare faptul că prețul se compune și din ceea ce nu e trecut pe etichetă (așa-zisele „costuri ascunse” reprezentate de amprenta ecologică), nu putem să nu ne întrebăm cum rămâne cu calitatea acelor produse inexplicabil de ieftine. Potrivit Agenției Federale a Mediului, o achiziție în valoare de 50 de euro se traduce prin următoarele influențe asupra mediului: o suprafață de 44 m² (pentru cultivarea hranei și/sau a furajelor), un consum de 23.000 de litri de apă, 32,5 kg de gaze cu efect de seră, 140 g de amoniac, 40 g de oxizi de azot și 12 g de praf fin. Pare-se că aportul sclavilor moderni la producere, ca și transportul peste mări și țări, sunt extrem de rentabile. Altminteri nu se explică cum un somon pescuit în apele SUA e trimis spre prelucrare și împachetare în China, de unde ia drumul celor mai îndepărtate zări, inclusiv către țara de origine, SUA. Sau de ce produsele din lapte care, înainte de a ajunge în frigiderele de pe toate continentele, fac de multe ori escală în Noua Zeelandă, cel mai mare producător de lactate din lume.

Celor care își doresc să guste, măcar o dată în viață, un fruct din America, Africa, India ș.a.m.d., fie-le spus că gustul acela — în caz că există — nu e câtuși de puțin al produsului original. Nu are cum să fie, în condițiile în care respectivele fructe sunt recoltate crude, tratate cu chimicale și conservanți și „obligate” să se coacă pe drum până ajung la destinație. Ca să supraviețuiască depozitării îndelungate, mai primesc și un mic tratament „anti-aging” într-o atmosferă de azot (ce-i drept, e de preferat conservanților chimici). Nebunia lumii nu se oprește aici: cine vrea și își permite poate savura, în inima Europei, homari și pești vii din Canada sau din Sri Lanka ori carne de cal din America de Nord. Cum să nu se epuizeze resursele în condițiile unei asemenea risipe?!

Oare din ce motive subnutriția e de două ori mai răspândită  în Africa decât în restul lumii și de ce se menține astfel? Ce interese întrețin dependența continentului de milostenia marilor puteri și de ce oamenii nu sunt ajutați/lăsați să se ajute singuri? De ce ne miră fluxul de emigranți care fug de sărăcia impusă Africii și aleargă după himerele unei civilizații ahtiate după noi resurse? Sclavia a fost abolită (pe hârtie), dar traficul de sclavi s-a menținut. Acum traficul e stârnit de însăși „filantropia” capitaliștilor insațiabili. Se (sub)estimează că, la nivel global, 21 de milioane de victime (în Europa 600.000) ale sclaviei moderne aduc în buzunarele făptașilor 150 de miliarde de dolari anual. Unii sunt exploatați la ei acasă, unde li se pun la dispoziție locuri de muncă prost plătite, iar alții sunt recrutați dintre emigranții veniți „de bună voie” în căutare de subzistență și aruncați apoi la munca câmpului, în măcelării, azile, gastronomie și pe șantiere, ori ademeniți cu promisiuni false și ferecați în bordeluri. Oameni săraci și fără perspectivă, căzuți dintr-o dependență în alta.

Dacă nu mai vrem migrație și emigranți, ar fi cazul să-i lăsăm să-și vadă de viețile lor la ei acasă și să nu-i mai debusolăm cu poleiala prosperității. Ghana, bunăoară, ar putea să-și cultive singură roșiile. A și încercat asta, imediat ce și-a câștigat independența în 1957, când și-a construit fabrici care puteau să asigure cel puțin necesarul pe plan local. Fabricile zac acum părăginite, iar muncitorii, ca și fermierii, au fost puși pe fugă fix de către acea lume „cultivată”, care a decis că e mai bine să le trimită africanilor suc de roșii și praf de… ceva, din care ei să-și încropească hrana instant. Roșiile sunt doar un exemplu din sutele care atestă ticăloșia speculanților cărora puțin le pasă de ruinarea deliberată a economiei și agriculturii pe continentul african ori de valurile de refugiați — peiorativ numiți „economici” —, fiindcă nu cade în sarcina lor să se ocupe de ei. Aceeași soartă o au și crescătorii de păsări, cărora importul de carne — vie sau moartă, totuna! — la prețuri cu care ei nu au nici cea mai mică șansă să țină pasul le taie orice elan. Așa se face că oameni care nu și-au propus niciodată să lase în urmă locurile unde s-au născut se regăsesc undeva la periferia civilizației, pe câmpuri înțesate de corturi mizere, în care sunt cazați de modernii stăpâni de sclavi și fac fix ceea ce și-ar fi dorit să facă la ei acasă: să-și cultive și să-și crească singuri hrana. De fapt, nu e nevoie de o călătorie până în Africa pentru a înțelege dezastrul și ruina pe care globalizarea și goana după profit le-au cauzat. Peste tot, decidenții corupți preferă marfă de import ieftină și hrană cât mai procesată, care să-i scutească pe consumatori nu doar de munca în bucătărie, ci și de mestecat. O „hrană” gata digerată de industrii și compusă din zeci de ingrediente provenind din tot atâtea țări, având la activ o călătorie în jurul lumii. Asta în timp ce fermierii locali, sezon după sezon și cu inima grea, aruncă tone întregi de produse proaspete la gunoi, aruncă prosopul, se reprofilează sau își iau lumea în cap ca să poată supraviețui.

Nici consumatorii nu vor să afle prea multe, ca să nu-și strice buna dispoziție. Câți turiști se întreabă pe cine „ajută”, de fapt, cu sumele exorbitante achitate pentru un concediu „de vis” în Maldive și câți localnici îngroapă în vizuini și sub munții de gunoaie pe care îi produc? Cum să mai poți mânca cu poftă friptura din carnea unui animal obligat să trăiască fără lumina zilei și într-un spațiu care nu-i permite nici măcar să se culce și să doarmă, care-și smulge penele până la pleșuvire și-și provoacă singur răni, înnebunit de înghesuiala inimaginabilă? Animalul nu scapă de chinuri nici măcar pe ultimul drum către pretențioșii care vor carne proaspătă, nu mortăciuni congelate. Câți dintre „gurmanzi” știu că bietele animale ajung la destinație mai mult moarte decât vii, așa ticsite în containere fără aer, apă, hrană și lumină, la temperaturi toride sau glaciale, cu scopul de a fi sacrificate la destinație? Toate supliciile îndurate pe „drumul crucii” se răsfrâng asupra neștiutorilor mâncători de… hormoni de stres și de deșeuri ale fricii. Nu s-a născut încă viețuitoarea care să reziste atâtor încercări contra naturii fără urme adânci în biologie, urme care se transmit apoi și altor verigi din așa-zisul lanț trofic.

E un drum spre eșafod pe care-l parcurge tot mai multă „carne vie”: de la puii proaspăt eclozați și separați pe sexe pentru a fi gazați la albinele tot mai împuținate, trimise în turnee de polenizare; de la refugiații din calea sărăciei la carnea fragedă pentru perverșii unei lumi prea plictisite de opulență. Concernelor nu le pasă de foamea lumii, ci de foloasele pe care exploatarea ei le poate aduce. Și mai trist e că nici consumatorilor nu pare să le pese că mărfurile, a căror producție ei o stimulează în loc s-o boicoteze, nu le pot satisface niciun fel de necesități: nici biologice, nici fiziologice și, mai cu seamă, nici spirituale.