Tragedia de a nu şti să te exprimi

Dramele a două dintre cele mai cunoscute personaje shakespeariene – Cordelia din Regele Lear şi Desdemona din Othelo – sînt, neîndoielnic, drame ale comunicării. Atît Cordelia cît şi Desdemona trebuie să comunice, într-o situaţie de destin, un sentiment puternic: iubirea. Cordelia, faţă de tatăl ei, Regele Lear, Desdemona, faţă de soţul ei, Othelo. Atît Cordelia, cît şi Desdemona refuză să demonstreze existenţa acestui sentiment. Ceea ce înseamnă, de fapt, că refuză să comunice.

S-ar putea presupune, la un prim nivel de lectură, că Shakespeare s-a străduit să arate un sentiment ţinînd de literatură: sentimentele adînci n-au nevoie de demonstraţie. Cordelia îşi iubeşte tatăl sincer. N-are nevoie de cuvinte meşteşugite, ca surorile ei, pentru a demonstra aceasta. La rîndu-i, Desdemona îşi iubeşte soţul.

De ce ar mai avea nevoie s-o demonstreze?
A rămîne la acest simplu nivel înseamnă în a nu înţelege că geniul shakespearian constă tocmai în supunerea literaturii la logica vieţii. Atît Cordelia, cît şi Desdemona poartă în ele, într-un fel, responsabilitatea pentru cele întîmplate. Cordelia – e limpede – refuză să spună nu spune acele fraze de convenienţă din orgoliu. E vrea să fie crezută pe cuvînt. Desigur, noi, ca cititori, ştim că ea îşi iubeşte tatăl şi că n-are nevoie de cuvinte pentru a exprima asta. Dar, probabil, dacă, ar fi vorbit prima, ar fi spus şi ea versurile de rigoare. Desdemona e de o naivitate vecină cu prostia. Crescută într-o altă lume, ea se uluieşte la gîndul că ar putea fi femei care să-şi înşele soţul. De aceea şi întreabă cu superbie:
„Ce crezi, o fi adevărat, Emilia,/ Că sînt femei ce soţul să-şi înşele?”.

Ştiind de existenţa unor astfel de femei ar fi putut presupune că anumite gesturi ale sale sînt echivoce şi că pot, deci, stîrni gelozia. Din orgoliul uneia şi naivitatea alteia, se petrec cele mai înfiorătoare tragedii. În acelaşi timp, Shakespeare e prea modern ca să nu ştie că o condiţie fundamentală a vieţii e comunicarea. Cîtă vreme o stare nu e comunicată, ea nu există. Cîtă vreme un sentiment nu e spus, el nu există pentru ceilalţi. Sau, ca să ne formulăm în termeni de azi, cîtă vreme nu apari la televizor, nu exişti. Cordelia şi Desdemona nu cred sau nu ştiu acest adevăr. Ele au nevoie, pentru a se exprima, de un lung şir de tragedii. Pentru ca Regele Lear să afle ce simţea pentru el Cordelia, pentru ca eroina să se exprime, e nevoie de orbirea lui Gloucester, surghiunul lui Kent, moartea Regelui Lear, moartea lui Edgar, moartea celor două surori şi chiar de moartea Cordeliei. Pentru ca Desdemona să comunice că nu-l înşeală pe Othelo, e nevoie de moartea lui Casio, a lui Rodrig, a lui Othelo şi chiar a Desdemonei.

Toate aceste tragedii puteau fi evitate dacă atît Cordelia, cît şi Desdemona ar fi ştiut că Omul se defineşte prin comunicare.
Marele ironist care e Shakespeare demonstrează încă o dată ce tragedii pot declanşa nişte inşi de treabă, dar care nu ştiu să se exprime.