Transmisiile în direct, punctualitatea și… o virgulă

Atât la Radio, cât și la Televiziune am participat la organizarea și desfășurarea a zeci de transmisii directe (la unele am fost prezentator-comentator, adică am vorbit direct în emisie). Fără excepție, fiecare transmisie în direct a fost marcată de întâmplări interesante din „culise”, iar în rândul acestora n-au fost puține situații care dobândesc o anumită semnificație de natură istorică.

Pentru a se asigura o audiență cât mai mare, data și ora de deschidere a transmisiilor directe erau anunțate în presă, așa că punctualitatea reprezenta o obligație profesională majoră. De-a lungul timpurilor, al vremurilor, au fost împrejurări când nu era cu putință să fim punctuali, nu din vina noastră, ci a decidenților politici la nivel înalt. În acele condiții, noi, prezentatorii-comentatori, eram nevoiți să „lungim pelteaua”, să improvizăm, să umplem cu vorbe goluri neprevăzute. Așa s-a întâmplat, bunăoară, la plecarea generalului De Gaulles de pe Aeroportul Băneasa, după vizita din zilele de 14-18 mai 1968 și la Adunarea de la Sala Palatului prilejuită de vizita premierului chinez Zho Enlai în România în intervalul 17-23 iunie 1966.

Mă voi referi în episodul de față la un singur exemplu, respectiv transmisia directă de la Palatul Marii Adunări Naționale din Dealul Mitropoliei (actualul Palat Patriarhal) din ziua de 24 septembrie 1952, transmisie care a debutat cu mai mult de o jumătate de oră înainte de începutul lucrărilor dedicate noii Constituții a țării. În mod normal, prefața asigurată de noi n-avea rost să dureze mai mult de cinci minute, întucât urmau discursuri preț de 4-5 ore. Explicația nerespectării orei anunțate în presă și la radio în legătură cu evenimentul respectiv am aflat-o peste mai bine de o jumătate de secol, când am cercetat la Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC) documente referitoare la… anul 1961. Înainte, însă, de redarea documentului lămuritor; cred că este bine să evoc, cât se poate de concis, contextul.

Încă din septembrie 1951, în Biroul Politic al CC al PMR s-a luat o decizie privind elaborarea unei Constituții, menite să o înlocuiască pe cea adoptată în pripă la 13 aprilie 1948, după Proclamarea Republicii Populare Române. Ceva mai târziu, s-au constituit nouă grupuri de lucru pentru redactarea textelor aferente fiecărui capitol al proiectului. Conducerile acestor grupuri au fost încredințate unor lideri politici ai momentului, ajutați de personalități specializate în domenii specifice. Consider că nu este lipsit de interes să menționez grupurile de lucru și șefii lor, așa cum rezultă tot din documentele de arhivă. Astfel, au desfășurat o activitate intensă de mai multe luni următoarele grupuri de lucru: Orânduirea socială a RPR (Leonte Răutu, Gheorghe Stoica), Orânduirea de stat a RPR (Emil Bodnăraș), Organele supreme ale puterii de stat a RPR (Avram Bunaciu, Marin Florea Ionescu), Problema națională a RPR (Miron Constantinescu, Ladislau Banyai), Organele locale ale puterii de stat (Ion Vințe, Petre Belle), Tribunalul și Parchetul RPR (Alexandru Drăgici, Alexandru Voitinovici), Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor (Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Constanța Crăciun), Sistemul electoral (Ion Vinea, Stelian Nițulescu), Stema, steagul, capitala (Petre Constantinescu-Iași, Gheorghe Florescu).

Textele aveau să fie asamblate și definitivate de o Comisie centrală condusă de liderul suprem, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Mai este de reamintit că în intervalul 19 iulie – 24 septembrie 1952 s-a desfășurat o dezbatere publică în care am fost antrenați și noi, cei care lucram la Radiodifuziunea Română. S-au primit mii de scrisori despre care am relatat în fiecare după-amiază în intervalul menționat. Multe dintre propuneri vizau atât fondul, cât și forma textului supus dezbaterii, ceea ce atesta un interes real din partea unor largi segmente ale populației. Din păcate, cele mai multe propuneri acceptabile, bine argumentate, n-au fost luate în considerare de grupurile de lucru amintite.

Și acum, documentul „de bază” care a inspirat titlul episodului de față. La Plenara lărgită a CC al PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961 (despre care am mai relatat și despre care voi mai relata) a luat cuvântul Marin Florea Ionescu, care, în 1952, îndeplinea funcția de secretar al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Este vorba despre unul dintre ilegaliștii de marcă, cel care, după 23 August 1944, a îndeplinit funcții de conducere în diferite instituții publice, precum cele de șef al Legației române în SUA (1953-1954) și de ambasador al României în Polonia (1955-1959). Redau partea din intervenția sa care ne interesează în contextul evocat.

„La un pasaj tradus din Constituția sovietică s-a iscat o mare discuție în jurul unei virgule. În traducerea românească, virgula trebuia pusă înaintea unui cuvânt, iar în cea sovietică, virgula era pusă după acel cuvânt. Chișinevschi (membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR) cerea să se pună virgula după cuvânt. Eu și unii tovarăși juriști, care erau de față, ne-am opus, deoarece se schimba sensul frazei. El (Chișinevschi) a amânat deschiderea ședinței Marii Adunări Naționale și a chemat Moscova la telefon pentru a întreba ce face cu virgula. Tov. Gheorghiu (Gheorghiu-Dej) m-a chemat și m-a întrebat de ce nu se deschide ședința. Eu am răspuns că din cauza unei virgule. Tovarășul Gheorghiu mi-a spus, zâmbind: «Dă-i drumul și-o să vedem noi ce facem cu virgula». Totuși, ședința nu s-a deschis decât atunci când Ana Pauker (membră a Biroului Politic și Secretariatului al CC al PRM) i-a spus lui Chișinevschi că a primit dezlegare de la Molotov (numărul doi în ierarhia liderilor sovietici) că situația cu virgula este în regulă”.

În tot acest timp cât s-a discutat despre virgulă, noi, cei de la Radio, am fost în transmisie directă, bătându-ne capul ce să mai spunem ascultătorilor. Improvizam nu numai pe tema noii Constituții, ci și în legătură cu alte evenimente la zi. Până la urmă, a fost un bun exercițiu profesional.