Tranziția care ne-a omorît memoria

Momente și evenimente comentate de mine. La începutul lui 2000 eram director al ziarului Azi. Conduceam ziarul și scriam editorialul de pagina întîi. La Azi, am avut o inițiativă mai puțin știută de marele public mei: Înființarea Suplimentului literar-artistic al ziarului Azi, intitulat ABC. Primul număr al săptămînalului a apărut joi, 17 februarie 2000.
Cuvîntul înainte, semnat de mine se intitula Un gest sinucigaș?

Pornim la drum cu acest Supliment literar-artistic al ziarului AZI nu fără neliniștea că-i vorba de un gest sinucigaș. România anului 2000 navighează ca o corabie beată pe apele tulburi ale campaniei electorale. Politicienii cutreieră țara în căutare de voturi și nu de spectacole magistrale, de genii nedescoperite, de monumente a căror degradare roade ca un cancer memoria noastră multiseculară. Obsedați de păstrarea locului de muncă, de drămuirea ultimului leu pentru a mai apuca dimineața de mâine, șocați de bălăcăreala dintre cei mari și puternici, românii n-au răgazul sufletesc pentru a mai citi o carte, pentru a merge la sărbătoarea unei premiere, pentru a tresări la știrea descoperirii unui manuscris inedit. În aceste condiții, e normal să ne întrebăm:

Ce rost are cheltuirea de timp și energie interioară pentru a scoate o nouă revistă de cultură?

Mai ales că publicațiile deja existente, multe dintre ele de înaltă ținută, zac pe tarabe. Oamenii trec fără a le arunca măcar o privire, stăpâniți de grija ca nu cumva pătrunjelul mai ieftin, aflat la capătul potecii de chioșcuri, să se vândă înainte ca ei să ajungă la sectorul Legume.

Nu ne facem, așadar, iluzii că această nouă revistă va provoca un uragan în spațiul consumatorilor de hârtie tipărită. Nutrim credința, chiar dacă pâlpâitoare, că unei adieri tot îi va da naștere. Aceasta deoarece, așa cum se poate vedea din paginile și rubricile sale, ABC se dorește a fi o altfel de revistă de cultură. Fără a neglija creația propriu-zisă, Suplimentul își propune să abordeze cultura de azi dintr-un unghi nou:

Cel al zbaterii de a se adapta la realitatea dramatică a tranziției. Ca și alte domenii ale societății românești, cultura s-a trezit, odată cu prăbușirea comunismului, în fața unui examen pentru care nu fusese pregătită.

Din această situație s-au ivit numeroase procese și fenomene, ocolite până acum de presă: trecerea în planul secund al atenției publice a unor momente și personalități ce împărtășeau înainte satisfacția de a fi vedete, bătălia dusă de instituțiile și oamenii de cultură pentru a supraviețui fără a face uriașe, mortale concesii comercialului, apariția și afirmarea corupției într-un domeniu considerat, prin tradiție, ca aparținând exclusiv visătorilor, distrugerea sufletului național prin scoaterea la tarabă a patrimoniului, prin pervertirea limbii române, prin invadarea micilor ecrane de armatele bine echipate, deși barbare, ale producțiilor străine tembelizatoare.

Radiografierii acestor procese și fenomene le sunt dedicate pagini și rubrici precum: ,,Tranziția ce ne omoară memoria“, ,Jaful în cultură“, ,,De-a bușilea spre capitalism“, ,,Politicul și cultura: un concubinaj inevitabil?“. Sub acoperișul lor, ne propunem să publicăm articole ce se vor semnale de alarmă vizând criza pe care o străbate cultura noastră de zece ani încoace. Vor fi ele luate în seamă de guvernanți, de opinia publică? Vom răspunde invocând gestul unor oameni de a-și da foc pentru a atrage atenția asupra condiției lor dramatice, asupra dezastrului din domeniul în care activează. Multe dintre aceste gesturi s-au dovedit sinucigașe. Totuși, prin șocul național provocat, ele au reușit să sensibilizeze pe politicieni, pe oamenii de rând. Gândindu-ne la această realitate din alte spații decât cel al culturii, gestul nostru sinucigaș de a scoate o nouă revistă de cultură are șansa de a ne oferi o anume alinare sufletească.

*

Conflict. Waterloo al lui Serghei Bondarciuc se întemeiază pe conflictul Napoleon- Wellington, avansat întîia oară în Istorie de Mizerabilii, romanul celebru al lui Victor Hugo. Urmîndu-l pe marele scriitor, care, asemenea lui Shakespeare prin Richard al III-lea, a impus o imagine pentru totdeauna, alți și alți filosofi ai Waterloo-ului au redus Bătălia la confruntarea dintre Wellington și Napoleon. O nedreptate făcută Împăratului, deoarece Napoleon se bate cu Întreaga Europă și nu cu un om. Pentru Bondarciuc, interesat în chip rusesc și de suflet, confruntarea e vitală. Dacă ne uităm însă cu atenție la cele două personaje, urmărite de camerele de filmat îndeaproape, vom sesiza imediat că Napoleon e sub Wellington în planul energiei, deciziei, umorului, calmului. Să fi fost Bondarciuc un anti-Napoleon, potrivit tradiției rusești, sau pur și simplu a văzut în Napoleon un personaj mai rusesc prin zbucium decît Wellington?