Traume sonore

Simțurile cu care ne-a înzestrat natura sunt adevărate minuni ale tehnicii. Rafinamentul construcției și ingeniozitatea modului de funcționare sunt greu de descris și imposibil de imitat. Oricât le-am ierarhiza, ajungem într-un final la concluzia că toate sunt esențiale, și nu doar în sectorul arondat. Cu ele luăm cunoștință de lumea înconjurătoare și prin ele aducem lumii la cunoștință cine suntem. Din păcate, simțurile nu stau la fel de bine și cu apărarea în fața tentativelor de fraudă și sunt facil de indus în eroare. De când nu ne mai temem de amenințările altor viețuitoare, ci ele de noi, ne-am neglijat și simțurile: unele au fost lăsate de izbeliște, altele sunt supuse unor solicitări supra… naturale. La rândul lor, prea-maltratații senzori nu capitulează fără proteste și fără avertismente. Dar cine și cum să le deslușească mesajele?

Încercăm să analizăm cazul unor probleme fonice în fața cărora capitulăm adeseori. Poluarea sonoră a atins cote alarmante. Reducerea acuității auditive afectează un procent enorm din populație. La nivel global 1,5 miliarde de oameni trăiesc fără auz, ceea ce costă sistemele de sănătate peste 980 de miliarde de dolari! Dacă vom continua în ritmul actual, în 2050 unul din patru nu-și va mai putea folosi propriile urechi. Ceea ce pentru unii e boală profesională, e pentru alții indispensabil lifestyle  sau pur și simplu consecința vacarmului necontenit. Sigur, industriile producătoare de proteze auditive sunt fericite, dar cât de fericiți sunt beneficiarii?

Nu discutăm aici despre (diz)armonia sunetelor și despre faptul incontestabil că unele (muzica de calitate ori modulațiile naturii) sunt o binecuvântare pentru sănătate iar altele un blestem (culmea, unul care nu vine din furia divinității, ci din indolența umanității!) . Vacarmul tehnic e traumatizant prin definiție, indiferent de frecvențele pe care-și face apariția și de partiturile pe care le imită ori născocește. Toată lumea vorbește nonstop și toți vociferează: cei care vor să se facă auziți și cei care refuză să audă; cei care-și cer drepturile și cei care-și negociază obligațiile; cei care vor să sune convingător și cei care nu se lasă convinși; cei care vor să li se facă voia și cei care protestează împotriva siluirii voinței; spălătorii de creiere și cei cu circumvoluțiile proaspăt cosmetizate; biciuitorii de turme și ronțăitorii de morcovi sintetici; negustorii și achizitorii de nimicuri zornăitoare etc. De ascultat nu ascultă mai nimeni, nu pentru că n-ar vrea, ci fiindcă nu (mai) poate. Unii se prefac surzi și se izolează de restul lumii și de negativări cărora nu le mai pot face față, până ajung să surzească de-a binelea.

În astfel de condiții, cine să mai poată auzi ciripitul păsărilor, zumzetele insectelor, susurul și șopotul apelor, vuietul vântului ori ropotul ploii? Bibliotecile cu tăcerile lor apăsătoare au ajuns depășite și și-au dat pe rând obștescul sfârșit, iar sălile de cursuri, odinioară temple de cultură, au ajuns arene pentru dispute insipide și exibări de ultima modă în materie de… lipsuri: lipsă de gust, de chef, de educație, de respect, de bun-simț. Dacă nu suntem supuși de nevoie zgomotelor infernale inerente unor profesii, ne expunem benevol festivităților gălăgioase și căutăm satisfacții masochiste în terorismul vulgarităților și al inculturii idolilor macarenari, ori practicăm sinucideri colective de simțuri și simțiri. Bașca întreceri zise sportive, campanii zise electorale, demonstrații de forță și parada mândriilor nejustificate și a cacofoniilor stâlcitoare de gramatici.

Cum să nu cedeze sistemul auditiv supus la o asemenea maltratare sonoră? Pe cine mai miră că bruiajul fonic pe nume tinitus terorizează un adult din patru? Tot soiul de fluierături, bâzâituri, șuierături, țiuituri, piuituri, păcănituri, răpăieli, vâjâieli etc., în stare pură sau în mixturi alambicate (în funcție de spectrul frecvențelor), ca și când vocea interioară ar face tot posibilul să ne atragă atenția asupra dereglărilor comise de distonanța fonică și ne trimite solii după solii. În mare parte parazitismul acustic e de natură subiectivă, neputând fi perceput de ceilalți și nici confirmat de măsurători. Cu excepția cazurilor în care pare să li se detecteze o sursă mai mult sau mai puțin organică (infecții, alergii, medicamente, alimentație deficitară, corpi străini, tumori și anomalii vasculare, maladia Menière, atacuri de migrenă, ori scleroza multiplă), restul acufenelor își au cauzele învăluite în mister. Marea majoritate nu pot beneficia de vindecare, ci doar de o serie de proceduri menite să aducă împăcarea cu ingrata situație. Deși experții văd în ele rareori motive serioase de îngrijorare, agasante sunt în orice caz. Mulți opinează că stresul ar reprezenta cel puțin benzina turnată pe foc, dacă nu chiar capul răutăților.

Acufenele nu-și au sursa în exterior și nu sunt apanajul vreunor afecțiuni psihice, ci iau naștere în sistemul auditiv propriu-zis, dar din ce cauză? Una dintre teorii susține că distrugerea sau doar iritarea celulelor senzoriale din ureche ar împiedica transmiterea semnalelor către creier. La rândul lor, zonele de proiecție cerebrale, private de „informații fonice” din partea periferiei, reacționează prin amplificarea unor zgomote-fantomă, întocmai ca un membru amputat ce continuă să doară. Și aici poate ajuta montarea de aparate auditive care facilitează propagarea sunetelor „reale” și în paralel estompează „halucinațiile” auditive sâcâitoare.

De multe ori tinitusul vine singur – cel puțin la început. Primele bătăi la ușa conștientizării sunt de obicei timide și nu prea insistente, ceea ce le aduce bagatelizare și le determină întețirea. Uneori bâzâiala dispare după câteva zeci de secunde. Alteori insistă și se cronicizează, iar cei în cauză fie se resemnează, fie se îngrijorează și solicită ajutor calificat. Resemnarea le este întreruptă la răstimpuri de alte semnale avertizoare: uneori auzul cedează brusc, alteori echilibrul e amenințat de vertijuri, grețuri, vărsături, dureri de cap etc. Consultul și intervenția de specialitate detectează una sau mai multe dintre „presupusele” cauze și ameliorează (sau nu) unele dintre simptome. Despre ce intervenție poate fi vorba și de ce n-o putem ridica la rangul de panaceu?

Științele în general și medicina în special încearcă rezolvarea problemelor cu ajutorul chimiei, al tehnologiei și uneori al bisturiului. Uneori recurg la cortizon, antidepresive și alte medicamente (care nu și-au dovedit pe deplin eficacitatea), alteori la aparate auditive (care se pare că ar fi ameliorat simptomele la circa jumătate din cazurile de tinitus asociate hipoacuziei), iar alteori se merge pe principiul „cui pe cui se scoate” și se apelează la generatoare de… și mai mult zgomot. Aparatele cu nume sugestive Noiser și respectiv Masker produc zgomote (plăcute) de fundal de intensitate redusă – un fel de contraton pentru tinitus – care să abată atenția creierului de la frecvențele sâcâitoare și să-l determine să le treacă la rubrica „neesențial”. Nu toate demersurile sunt încununate de succes, altminteri n-am număra un miliard de oameni sub teroarea zgomotelor scornite de ureche.

De provocări avem parte tot timpul. Deznodământul e dat adeseori de modul cum le întâmpinăm: cât de deschise sunt brațele, cât de încleștați pumnii și dinții, cât de legați ochii și înfundate urechile, cât de încordată voința și de canalizate energiile, cât de încovoiat spatele și cât de plecat capul. Totul depinde de cât de pregătită de înfruntare este uniunea trup-suflet, cât de receptivă e la învățare, și cât de dispusă la tupilare, așteptând să treacă încă un val. Lista (non)acțiunilor e lungă, practic infinită. Cu excepția persoanei în cauză, nimeni nu se poate ocupa de toate variațiunile relației trup-suflet. Însă marea majoritate a posesorilor de trupuri nu mai știu unde să caute și cum să-și asculte jumătatea spirituală și se mulțumesc cu cea palpabilă, căreia îi fac revizia tehnică și eventual reparațiile. Restul e voia instanței supreme. Așa să fie? Chiar nu putem schimba/ameliora nimic?

Tinerii în general consideră că e de la sine înțeles să fie sănătoși și să se bucure de viață. Cei aflați deja pe muchie schimbă perspectiva și văd în normalitate sâcâieli tot mai dese din partea viitoarelor rămășițe pământești și-și fac rezerve de… resemnare. Cum bine știm cu toții, jenantul adevăr e plasat de obicei la mijloc. Exact acolo unde trupul și sufletul își dau zilnic întâlnire, fac bilanțul, trag linia și semnalul de alarmă când e cazul. Cine are urechi îl aude, cine are ochi îl sesizează, dar… cine mai are ce în epoca surzeniei/orbirii globale și a vacarmului ce umple spațiul până la refuz? Zgomotul de fond e atât de asurzitor, încât cei doi parteneri (i)materiali nu mai reușesc să stea de vorbă și să schimbe informații fără riscul de a fi interceptați și de a li se infiltra fake news-uri în comunicate. Distanța care ne separă de acea normalitate în care oamenii sunt conștienți de cele afirmate, știu să asculte, să interpreteze corect „știrile” și să (re)acționeze adecvat, a atins proporții astronomice, iar semnalele sunt din ce în ce mai slabe, în ciuda amplificatoarelor (falsificate de regizori).

Ca să poți fi sincer cu alții e nevoie să fii sincer cu tine. De-abia atunci când ai aflat ce te-ar putea răni poți să-ți exprimi opinia, oricât de tranșantă, fără să-i rănești pe cei vizați. Curajul e o trăsătură de caracter nobilă și binevenită, dar asta nu înseamnă că te poți apleca oricând după piatră, ci de-abia după ce-ai aruncat în oglindă aceeași căutătură cu care ți-ai scrutat adversarul. Nu de alta, dar s-ar putea să fii nevoit să aduni cioburile… E mult mai ușor să câștigi respectul dăruindu-l, decât să-l impui aruncând cu pretexte și argumente la fel de volatile ca vorbele care nu-și respectă nici măcar promisiunea semantică, darămite să mai și construiască edificii impunătoare.

Dintotdeauna au existat minți ingenioase care s-au opus trendurilor reducționiste și și-au canalizat eforturile către descifrarea vocii interioare, a intuiției. E știut că o maladie se manifestă prin semne și simptome și că în baza lor medicii pun diagnosticul și elaborează planul terapeutic, dar nu de o astfel de abordare avem nevoie dacă suntem interesați să aflăm „ce ne spun bolile”. Sănătatea, ca și boala, se cer abordate holistic și nu separând fizicul de psihic și un organ de altul. Bolile nu-și au doar cauze trupești, și încearcă de multe ori cu disperare să ne anunțe că ne-am angajat pe un drum neprielnic și că suntem pe cale să încălcăm legile vieții/naturii. Privind astfel, s-ar cuveni să fim recunoscători mănunchiului de simptome cu care ne biciuiesc, și să vedem în ele o șansă și nu o penitență. Ne ajută să reflectăm la modul în care ne-am dezechilibrat balanța energetică și ne indică locurile unde ar trebui să facem curățenie și balastul de care ne-am putea debarasa.

Legea cauzei și efectului ne face să vedem în simptomele de boală efectele și în boala propriu-zisă cauza, dar… nu cumva boala însăși e efectul unor decizii greșite, al unui stil de viață necorespunzător, al unui comportament neadecvat? În ce măsură gândurile ne perturbă starea de echilibru și ne spoliază de energie, afectându-ne sănătatea? Uneori e suficient să schimbăm un nocebo pe un placebo și problemele se subțiază semnificativ. Legea oglindirii ne spune că cea mai fiabilă oglindă nu este cea din baie, ci chipul interlocutorilor. Suntem ceea ce descifrăm pe obrazul celuilalt fie că ne bucură, fie că ne revoltă – cu condiția ca ambii să fie „coardele” aceleiași viori, și nu simple măști. Și ar mai fi și puzderia de energii (de la porția cu care ne-a înzestrat natura și cea extrasă din alimente și până la încărcarea periodică de la priza cu liniște, odihnă și relații de calitate), de al căror bilanț trebuie să ne îngrijim permanent, ferindu-le pe cât posibil de piraterii.

În locul cărților de dezvoltare personală – care rareori dezvoltă personal! – ar fi mai potrivite unele care invită la… staționare – individuală și colectivă. La oprirea din goana după fantasmele viitorului, și la reculegere. La concentrarea pe prezent și la întoarcerea în trecut, fiindcă acolo se află secretul ființei fiecăruia și nu în plutitul pe nori pufoși în compania dezvoltatorilor de personalități care mai de care mai aeriene. Deciziile ar trebui să fie luate în cunoștință de cauză și să îți aparțină. Ție și nu formatorului de opinie. Cum să te dezvolți și ce să îmbunătățești la tine, dacă habar nu ai cine ești? Te afli undeva pe o treaptă „x” și tot ce vrei e să-ți continui cățăratul, să evoluezi, să te schimbi, să atingi obiective mărinimos formulate, dar cum poți face asta, când tu nu ești în măsură să spui cum ai ajuns acolo unde te afli și ce n-a funcționat, de vrei să recurgi la schimbare? Și cum să faci să nu-ți frângi gâtul urcând la infinit, fără să-ți cunoști limitele și fără să te asiguri că poți frâna la timp? Vrem, nu vrem, cu toții suntem elevi la școala vieții, din leagăn și până în sicriu. Depinde de fiecare cât de silitor se dovedește a fi și cât de bine își însușește învățăturile. Nu toți trec toate examenele cu brio și încă și mai puțini se folosesc de cunoștințele predate pe parcurs.

Incursiunile în trecut și în străfundurile fiecăruia sunt inevitabile. Îți pui întrebări fățișe despre cine ești și cum obișnuiești să te comporți cu tine și cu cei din jur. Cauți singur răspunsuri și afli cât de sincer și de curajos ești, cât de util îți folosești timpul și resursele, cât de pozitivă/negativă îți este viziunea asupra vieții și cât de iertător ești cu tine și cu ceilalți. Descoperi poate pentru întâia oară că e mai bine să intri în armonie cu legile vieții și să nu-ți mai faci problemele, ci norocul cu propria mână. Afli că nimic nu se petrece la voia întâmplării și că bolile se nasc în interiorul și nu în afara ta, și că, dacă vei umbla doar la simptome și nu vei merge retrograd pe firul evenimentelor până dai de cuibul relelor și-l înlături, s-ar putea să nu mai ai norocul unui nou avertisment. Nu contează dacă trupul deține comanda momentană sau sufletul, ci dualitatea indisolubilă a celor două. Mâinile care dor ne-ar putea da de înțeles că e cazul să mai lăsăm din încleștare/strânsoare; umerii, că ducem mai multe decât putem; gâtul, că înghițim prea multe și că ceva ne stă în gât; coloana vertebrală ne-ar putea trăda inflexibilitatea, lipsa de curaj, ori prea multele poveri; instalația de alarmă din stomac ne-ar putea preveni asupra stresului; sinusurile ne-ar putea face să reflectăm la prea multele plecăciuni (durerea se accentuează la aplecarea în față), ori la nasul ținut mereu pe sus (plecarea capului și spălăturile nazale aduc ameliorare) ș.a.m.d.

Chiar dacă tinitusul nu e o boală, ci un simptom, asta nu înseamnă că persistența lui nu poate conduce la tulburări organice sau psihice. Conștient, întâmplător, sau forțați de circumstanțe, unii dintre traumatizații de zgomote-fantomă își modifică și stilul de viață și constată o oarecare ameliorare, ba chiar revenirea la normalitate. Ce vrea să le comunice sistemul auditiv și ce componente i-au fost maltratate, de se răzbună prin… și mai multă poluare fonică? Cu cât mai amplă tăcerea, cu atât mai insistente nălucile gălăgioase, ca și când ar „presimți” că doar așa pot capta atenția subiecților. Dar care le este mesajul și cine îl trimite? De ce creierul nu mai poate (sau nu mai vrea) să distingă între zgomote esențiale (uneori salvatoare de viață) și nocive pe care să le înlăture, dobândind claritate? Așa cum procedează și cu restul informațiilor pe care le triază conștiincios, amplificând esențialul și estompând rebuturile. Cum de ajung să fie conștientizate tocmai futilitățile?

Poate că cineva ne atenționează că a venit vremea să ascultăm… pe ceilalți, natura sau propriul corp (unii dintre pacienți „își aud pulsul în ureche”). Cine se mai poate mândri astăzi cu simțul intuiției? Tinitusul nu se face auzit de toți pe aceeași frecvență. Nu suntem la fel și cu siguranță nici dereglarea axei trup-suflet nu se produce în același loc și din același motiv. Nu mai rămâne decât să reflectăm cu privire la… prea multa hărmălaie ce ne-a ținut mereu în priză, sau la prea puțina considerație ce ne-a împins în izolare. Unii au auzit destule, alții au produs prea mult vacarm. Nimic din ce-am produs în materie de sunete (cu excepția muzicii de calitate) nu suportă comparație cu ce oferă natura, practic nu există ceva deranjant în concertele naturii, ci doar în producțiile noastre încărcate de stresori. Ceva trebuie schimbat, înainte de a fi prea târziu, fiindcă, din observațiile specialiștilor, tinitusul pare să fie mesagerul hipoacuziei în cel mai fericit caz. În cel mai rău, vine cu tulburări de echilibru și pierderea totală a auzului (infarctul auricular). Alții susțin că hipoacuzia însăși se face „auzită” prin tinitus și prezintă ca semn distinctiv dificultățile de înțelegere a vocilor în condițiile unui zgomot de fond crescut. Oricum ar fi, cine nu-l ia în serios și nu schimbă ce trebuie va deveni cândva (ne)fericitul purtător al unuia dintre nenumăratele aparate auditive confecționate de industrii.

Fără sunete și fără auz nu putem duce o viață împlinită. Sunetele pot fi benefice și pot fi malefice. Așa cum talamusul e poarta către conștiință, sistemul auditiv e poarta către exterior. Fără o astfel de poartă viețile noastre s-ar derula paralel, fără putința de înțelegere reciprocă. Ce-i de făcut? Să lupți orbește cu furtuna, fără să știi ce-a declanșat-o, îți poate aduce o acalmie mai mult decât înșelătoare. E timpul să ne retragem în cochilia proprie și să ne încapsulăm de forfota infernală pentru a ne auzi vocea interioară. Să învățăm să stăm de vorbă sincer cu noi înșine și să exersăm iertarea. Poate ca asta să ne ajute la exorcizarea fantomelor sonore.