Trei minute

Daca un extraterestru care ne-a vizitat planeta ar fi întrebat de ai săi cum arată formele de viață terestră, acesta ar răspunde probabil ceva de genul: Cea mai bizară dintre ele constă din circa 100 bilioane de bacterii, (10¹⁴), aproape 1.000 de insecte minuscule din categoria acarienilor, vreo 70 de tipuri de amibe, uneori și câteva sute de nematode mici (viermi cilindrici) si… UN om!

Corpul uman este un minunat biotop, in care trăiesc armonios și in simbioză mai multe specii de animale mici si foarte mici, colonizându-l. Dar nu numai cu ele ar trebui să trăiască in relații reciproc avantajoase, ci si cu mediul ambiant – cu aerul, apa, căldura si lumina soarelui etc. –, a cărui parte integrantă este. Noi, oamenii, depindem atât de macrocosmosul din afară, cât și de microcosmosul din noi. În ambele vom găsi factori mai mult sau mai puțin prietenoși, iar rolul nostru este sa învățăm cum sa-i utilizam eficient, sau cum sa ne ferim. De învățat, învățăm o viață întreagă!

Știm deja că fără hrană am supraviețui cel mult trei luni (în general trei săptămâni), fără apă circa trei zile, iar în condiții extreme de temperatură… trei ore. Fără aer, însă, șansele se reduc simțitor la… trei minute! Trei minute care disting între a fi și a nu (mai) fi! Oare ce se petrece în și cu organismul nostru în primele trei minute după venirea pe lume? Dar în ultimele trei minute înainte de plecare? Câte moduri de veniri și plecări cunoaștem și care ar fi de preferat? Cum reacționează micile entități numite celule și cum organismul în ansamblu la impacturi fizice sau emoționale? Cum arată trei minute de râs, plâns, iubire, ură, somn, solitudine, intimitate și dependențe? Ce se întâmplă la o înțepătură, tăietură, înec, sufocare, infecție, vaccinare, arsuri, degerături etc.? Ce face cu noi adrenalina și ce fac hormonii stresului cronic? Dar hormonii dezmierdării, ai fericirii, ai foamei și ai sațietății? Care e drumul apei și care e al cafelei, alcoolului, băuturilor răcoritoare și îndulcitorilor? Dar al hranei și al unei guri de aer, al fumului de țigară și al poluării? Cum arată odihna adevărată și cum arată relaxarea forțată?

Textul de mai jos e un extras din volumul cu același titlu aflat în pregătire și destinat curioșilor, avizi să știe mai multe despre corpul lor și despre ce pot face ca să-l susțină, în loc să-l saboteze.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Doar o înțepătură

1. Înțepături „sterile”
2. Acul contaminat – hepatita B

III. Cuiul ruginit – tetanosul

1. Viespea – șocul anafilactic

În sala de clasă se face liniște. Mâine are loc prima vaccinare. Învățătoarea stă la catedră și răsfoiește un teanc de formulare, aduse de cei mici, după cum le solicitase. Urmează ca părinții să-și dea acordul pentru vaccin și să răspundă chestionarului conceput de medic. Înainte de a se trece la vaccinare, e foarte important de știut dacă nu cumva există vreo contraindicație, cum ar fi o boală acută, sau poate chiar una cronică. Și alergiile trebuie cunoscute, fiindcă în serul de vaccinare sunt substanțe – cum ar fi conservanții chimici – care le pot face rău alergicilor. Învățătoarea nu citește răspunsul la întrebările doctorului, ci se uită doar în partea de jos a paginii, după semnătura părinților. Fără consimțământul acestora, cei mici nu pot fi vaccinați. Descoperă două astfel de documente și nu se miră. Știe că cei doi frați gemeni provin dintr-o familie mai „specială”: adepții unei grupări religioase aparte, care nu permite astfel de intruziuni în integritatea corporală.

Pedagoga pune hârtiile deoparte și vrea să afle de la școlari dacă știu ce este acela un vaccin. Răspund aproape toți printr-un glas: „O înțepătură.” Urmează a doua întrebare, despre experiența pe care o are fiecare cu o astfel de procedură. A declară cu mândrie că a fost de curând cu mama lui într-un laborator de analize și că o asistentă i-a luat sânge cu o seringă. B s-a înțepat din greșeală cu un ac de cusut, dar nu a curs mult sânge, iar locul înțepăturii nici nu se mai vede. C intervine și el și relatează despre zece înțepături pe care le-a primit pe antebraț cu un ac mic și subțire. I s-a injectat un lichid sub piele, „să se vadă” dacă are alergie. I s-a spus ca ar fi alergic la viespi, dar el nu crede, fiindcă a fost înțepat o dată de una și nu a curs nici un pic de sânge, ci doar s-a umflat și s-a roșit locul înțepăturii. A durut foarte tare, dar a trecut. D este unul dintre cei doi frați care nu au voie să facă vaccin, dar știe ce este înțepătura, deoarece chiar ieri a găsit la lada cu nisip din parcul unde se joacă o seringă cu ac cu tot, ca aceea pe care le-a arătat-o doamna învățătoare mai devreme. Ba chiar s-a înțepat cu ea, „din greșeală”. Și fratele său geamăn știe. A călcat în urmă cu o săptămână într-un cui cam ruginit, de pe șantierul de construcții părăsit unde se joacă adeseori, iar acum șchiopătă puțin, fiindcă locul înțepăturii s-a umflat, e roșu și doare. Învățătoarea își face o notiță și-și propune să vorbească a doua zi cu medicul despre cei doi frați.

Apoi se adresează din nou întregii clase. Da, cuvântul „înțepătură” este corect. Și da, doctorul va injecta mâine puțin lichid, care se cheamă ser, chiar în mușchiul de sub pielea brațului sau a coapsei, după cum preferă fiecare. În acel ser se află niște antigene, așa se numesc fragmentele mici de germeni, adică de microbi sau de virusuri care, dacă  ar fi întregi și puternice, ne-ar putea îmbolnăvi, dar care în serul de vaccin sunt mult diluate și atenuate (slăbite), ca să nu facă niciun rău, ci doar să trezească și să pună la treabă sistemul de apărare al corpului.

Când acele fragmente mici ajung sub piele, sau în mușchi, cineva – niște celule cu rol de patrulare prin țesuturi și puse să legitimeze totul, ca niște grăniceri – trage un semnal de alarmă: există o invazie! De îndată aleargă într-acolo o mulțime de alte celule, atât cele din țesuturi, cât și altele din sânge, și încep să analizeze îndeaproape intrușii. Mai întâi vin soldații simpli (de pildă leucocitele, adică celulele albe din sânge), fără pregătire specială. Ei nu știu cum se cheamă dușmanul, ce slăbiciuni sau câtă putere are, și de ce trucuri se folosește ș.a.m.d., dar îl recunosc după înveliș ca pe un străin de corp: așa ceva nu face parte din dotarea propriului organism.

„De unde știu?” întreabă copiii. „Fiindcă sunt instruiți încă de mici, de când copilul crește în uterul matern”, le explică învățătoarea. Acolo învață să distingă ce-i propriu de ce-i străin și să dea repede alarma. Semnalul de alarmă, limbajul prin care comunică celulele este unul chimic. Informația se transmite sub forma unor substanțe proteice numite citokine, proteină C reactivă (PCR), complement sau interferon. Citokinele sunt hormonii sistemului imunitar, niște „gardieni” care circulă prin sânge și cheamă repede și alte celule capabile să captureze străinii sau să-i devoreze. De aceea aceste celule se numesc și fagocite, adică „celule care mănâncă” – în acest caz antigenele. Unele mănâncă antigenele pentru a le distruge (așa fac de pildă granulocitele). Altele, de exemplu celulele natural killer (celule NK), mănâncă celulele atacate de invadatori. Aceste celule sunt devorate cu virus cu tot. Altele (macrofagele) mărunțesc antigenele în bucățele mici, pe care și le așază apoi pe propriul înveliș, pentru a stârni interesul altor celule de apărare, de data asta specializate.

Acei specialiști sunt cele mai mici celulele albe ale sângelui, se numesc limfocite și au fost instruite de tinere pentru a recunoaște foarte bine dușmanul. S-au „născut” în măduva osoasă. Unele dintre ele se maturizează aici, specializându-se în producția de anticorpi (se numesc limfocite B). Altele (se numesc limfocite T) „merg la școală” într-o glandă numită timus. Acești viitori „polițiști” ai corpului sunt pregătiți la școala timusului să devină specialiști excelenți și să ne ferească de bacterii, virusuri, paraziți, ciuperci sau celule canceroase. Glanda timus este foarte bine dezvoltată la copii și mai ales la adolescenți, dar se atrofiază până aproape de dispariție la vârsta adultă. În școala timusului, limfocitele învață să recunoască propriul de străin și, înainte să li se dea drumul să circule prin sânge și să populeze ganglionii limfatici – dar și alte organe –, sunt supuse unor examene foarte, foarte stricte, care durează două săptămâni întregi. Doar două milioane de celule dintre cele șaizeci de milioane testate zilnic reușesc la examen (una din 30). Cele care l-au picat sunt distruse sau silite să se sinucidă (apoptoză). În locul lor se nasc altele, care iau școala de la capăt.

Când sunt chemate la atac, fie cunosc deja dușmanul și atunci vin cu armele deja pregătite (anticorpii), fie vin doar să „ia măsură” și să fabrice în cel mai scurt timp arme de atac. Anticorpii, numiți și imunoglobuline, sunt niște molecule proteice construite în așa fel încât să se potrivească exact pe dușmani (antigene), precum cheia în broască. Așadar, limfocitele B vor produce atâtea cheițe câte antigene există, pentru a le putea neutraliza la nevoie. Astfel ele învață în cursul vieții să recunoască și să distrugă în total până la 10¹² antigene. Ba mai mult, unii membrii din familia lor sunt înzestrați cu memorie și făcuți să nu mai uite niciodată întâlnirea cu antigenul, astfel încât la orice revedere să poată începe imediat cu fabricarea de cheițe potrivite.

Copiii ascultă fascinați relatările învățătoarei și vor să știe cât și ce vor resimți ei înșiși din acel război microscopic de sub piele. Dar pedagoga îi liniștește. Nu, n-o să curgă mult sânge, așa cum a observat și B, dar e posibil ca locul injecției să se umfle puțin și să doară pentru scurt timp. Însă totul o să se vindece fără urme, căci corpul nostru e făcut să se poată vindeca singur după astfel de înțepături. Și încă destul de repede. Asta dacă e sănătos. Iar după vaccin, cam la vreo două, trei săptămâni, o să apară în corp acea armată de soldați mici, atât de mici încât nu pot fi văzuți cu ochiul liber. Sunt anticorpii care stau mereu la pândă ca să recunoască – numai pe baza fragmentelor cu care au făcut cunoștință din vaccinul injectat – dușmanul întreg. Și de cum îl recunosc îl atacă, împiedicându-l să ne îmbolnăvească.

Ce au în comun toate cazurile de înțepături descrise mai sus? Faptul că printr-un obiect ascuțit ne este distrusă integritatea celei mai eficiente dintre barierele mecanice de care dispunem, și anume cea a pielii. Atâta vreme cât pielea este intactă, ne putem baza pe funcția ei de apărare. De îndată însă ce intervin forțe externe – în cazul de față unele mecanice – și o întrerup, garanția dispare și ne este amenințat echilibrul biologic. Se naște întrebarea: Chiar sunt periculoase astfel de răni? Cine dă atenție unei înțepături cu acul de cusut sau chiar cu cel de seringă? Nu-i așa că de cele mai multe ori le dăm uitării după scurt timp și ne vedem mai departe de treabă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Cel târziu după vreo trei minute – când atât durerea cât și sângerarea au încetat, ba chiar și rana punctiformă s-a închis – ne dedicăm altor preocupări. Dar ce se petrece de fapt în și sub pielea noastră în cele trei minute? Și cum rămâne cu alte feluri de înțepături? Sunt toate la fel? Să le luăm pe rând…

…………………………………………………………………………………………………..