Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Trei oameni și un câine, rătăciți prin Scoția
Pornisem cu gândul că nu ne vom caza în Edinburgh. Nu voiam să înnoptăm într-un hotel clasic. Căutam autenticul locului. Pe internet apăreau destule adrese unde ne-am fi putut petrece noaptea. Eram încrezători că vom găsi locul perfect unde să înnoptăm.
Drumul era îngust şi curgea în fața noastră unduitor ca un şarpe întunecat. Treceam ca printr-un tunel prin păduri dese cu copaci înalți de foioase. Ferigi înalte fremătau de viață ascunsă şi bogată, pe care mi-o puteam imagina. Verdele crud al frunzelor, încă neuscat după ploaia ce măturase locul ca o perdea trasă cu nerv de o mânā nevăzută, dādea impresia fragilității. Pajişti largi presărate cu oi proaspăt tunse şi însemnate anunțau apropierea vreunei aşezări sau doar a unei singure case. Nelipsita denumire cu numele proprietății era interfața unei adevārate istorii de familie.
Șoseaua era îngustă cât să treacă cu grijă două mașini de oraș. Din loc în loc, erau alveole semnalizate cu indicatorul Passing place, unde, dacă din sens opus vedeai că vin mașini te opreai, așteptând să treacă. Fiecare șofer respecta acest lucru, fără nicio abatere, deși nu exista nicio cameră de supraveghere și astfel, pericolul amendării pentru nerespectare.
Ne-am lăsat ghidați de un indicator ce anunța o fermă cu pensiune. Am intrat pe un drum pietruit care ne-a trecut peste un podeț din piatră şi ne-a dus în fața unor clădiri din piatră. Nu era nicio mişcare în curtea interioară şi nici dincolo de ferestrele tăcute. Nicio sonerie, niciun număr de mobil unde sa suni. Am găsit într-un colţ, atârnat, o bucată de material pe care scria Closed.
Am ieşit din nou în şoseaua spre Edinburgh. După căteva mile am întâlnit alte case, foste pensiuni, cu obloane uitate larg deschise. De departe păreau ca te întâmpină zâmbitoare, de aproape, praful, geamurile murdare cu perdele atârnate strâmb şi jardinierele cu flori uscate arătau ca o faţa obosită. Probabil că ultimii doi ani au stricat rostul multora şi pe-aici.
La un moment dat, ne-am luat după un indicator care ne anunța prezența unui hotel cu restaurant si SPA. Am intuit cā nu era ce ne doream şi, pentru că aveam cu noi un cățel, era posibil să nu fim acceptați, foarte puține hoteluri sau pensiuni acceptând şi pets, în contrast cu grija lor manifestă pentru câini și pisici. Maşina şerpuia printre dealuri, trecând pe lângă un padoc de cai, apoi pe lângă un fir de apă străbătut de un podeţ, apă ce se împiedica de nìşte pietre, ca să cadă într-o cascadă mică străjuită de fire de iarbă înaltă, creând astfel Grădina japonezā. Dincolo de o culme ni s-a arātat în toată splendoarea un castel. Am intrat pe poarta larg deschisă şi ne-am zis: Ce pierdem dacă întrebăm?. În parcare era şi o maşină cu numere de mai la nord de țara noastră, prin urmare am decis că merită să ne ducem curiozitatea până la capăt şi să vedem dacă Pupic, micul nostru patruped era primit. Bineînțeles ca nu primeau animale, şi astfel am economisit câte 450 lire de persoană pe noapte. Am părăsit domeniul în corul format de plânsetul obosit al talăngilor și chemarea la somn a oilor risipite pe pajiști.
Ne-am continuat drumul şi am mai făcut o încercare ghidându-ne după un indicator ce promitea o pensiune, dar nici aici nu am avut noroc. Era o fermă care nu oferea și cazare. Am fost îndrumați sā continuăm drumul pentru că, la câteva mile, în satul vecin vom găsi, cu siguranță, ce voiam.
În scurt timp, am intrat într-o mică localitate unde, în ceea ce părea a fi centrul ei, am găsit un hotel cu un Pub. Eram scufundați în autentic aer scoțian. Cât timp băieții s-au dus să se intereseze de cazare am ieşit să mă bucur de frumusețea locului şi să fac poze. Casele din piatră îşi deschideau uşile şi ferestrele chiar în trotuarul îngust, înviorate de jardiniere pline cu muşcate roşii şi albe, cu petunii curgătoare și cu begonii cu flori uriașe. Strāzile înguste coteau rapid spre vale ascunzând privitorului peisaje pitoreşti. Mi-am promis că, de înnoptām acolo, în dimineța următoare voi porni să explorez. Un localnic ce-şi plimba câinele său s-a pierdut încet în liniştea străzii.
Nu aveam însă şansa de a înnopta în acel loc. Primeau şi câinele, ca regulă, dar ultima cameră se ocupase cu doar câteva minute înaintea sosirii noastre. Fiind deja spre searā, am hotărât să cinăm în pub-ul local de la parterul hotelului.
Se părea că suntem încercați în determinarea noastră de a ne pāstra contactul cu specificul local. Nu mai aveau nicio masă disponibilă în restaurant şi ne-au îndrumat spre terasa lor. Temerari şi brusc conştienţi de cât ne este de foame, am acceptat. Înserarea cobora peste loc şi aducea cu ea răcoarea puternică a nopții întețită de o linie subțire de vânt ce ne zgribulea pe sub hainele subțiri. Un grup de 10-12 persoane stătea relaxat la o masă, cu paharele de vin şi de bere dinainte aşteptându-şi mâncarea. Eram nehotărâți dacă sā rāmânem şi să suportăm răcoarea sau să plecăm , cu speranța că vom găsi curând alt loc. După câteva momente de ezitare, convinși fiind de vântul întețit într-o pală rece, am hotărât să ne îndreptąm spre ieşire, moment în care, un chelner ne-a spus că tocmai ce s-a eliberat o masă la bar şi putem mânca acolo.
Cu adevărat fericiți am intrat din nou în bar, hotărâți să nu ratăm oportunitatea.
Atmosfera din interior era caldă, fiind întreținută de mobilierul din lemn roșcat cu patină, de becurile cu lumină caldā şi perdulețele de la ferestre. Măsuțele de câte două persoane creau spații minimaliste cu ajutorul luminii difuze date de mica lumină caldă din mijlocul lor. Uşa dintre restaurant şi bar era din ochiuri de sticlă în rame de lemn lustruit de timp şi de nenumăratele mâini ce au împins-o în ambele sensuri. În dreapta, barul înalt străjuia încāperea în formă de L îmbrācând întreg peretele. La o primā măsuță, două tinere volubile consultau meniul, în colțul de la fereastrā, un domn în vârstă, înalt şi uscățiv, cu ochelari cu ramă groasă aştepta liniştit alături de un pahar de bere. La masa alăturată, o doamnă trecută de 60 de ani, blondă, cu breton peste fața bronzată şi ochi albaştri fardați se uita în telefon. Paharul de vin alb era aburit în fața ei. Alături de masa ei, doi tineri soți împărțeau desertul cu cei doi copii. Ne-am aşezat la masa vecină lor, avänd în spate un raft cu cărți.
După puțin timp, atmosfera din bar s-a animat, apărând pe rând, obisnuiții locului, clienții casei. La bar, domni trecuti de 60 de ani, evident cunoscandu-se între ei, am dedus că sunt localnici, apăreau ca la oră fixă. Se așezau pe scaunul înalt, comandau o bere blondă și, zâmbitori, se adresau celor deja așezați. Curând, scaunele erau neîndestulătoare și s-au strâns în grupuri, în picioare, fiecare cu paharul de bere în mână, animați în discuțiile care deveneau tot mai aprinse. Toți erau relaxați și zâmbitori, câte unul întorcându-se când și când către interiorul încăperii, ca și cum ar vrea să verifice câte ceva – probabil dacă și ceilalți din bar au auzit cele tocmai spuse. Se vorbea pe ton ridicat pentru a se auzi cât mai bine și, probabil, pentru a participa toată încăperea la crearea atmosferei.
Am mâncat cu poftă. Și am băut cu și mai multă poftă paharul de Guinness, captivată de atmosfera încăperii.
La plecare, am trecut pe lângă masa doamnei blonde căreia îi veniseră partenerele de cină, pe lângă masa domnului uscățiv, căruia îi venise prietenii sau familia, pe lângă cele două tinere volubile ce-și continua discuția aprinsă în timp ce sorbeau prin pai limonada sau ori ce ar fi fost în cele două borcane din fața lor, pe lângă domnul de la bar care, cu precizie, umplea pahar după pahar, să facă față cerinței de bere.
În restaurant, lumina era difuză și nu am putut desluși decât umbre ale mesenilor, distorsionate de lumina pâlpâind pe mese și de ochiurile de sticlă ale ușii.
Am plecat mai departe, să căutăm un loc de cazare destul de panicați, părea că este chiar o misiune imposibilă.
Comentarii
Lasă un răspuns