Tristețea infinită a monotoniei la Gogol

M-am apucat de nuvela lui Gogol Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici. Am făcut asta – așa cum am mai scris – pentru a mă amuza de nebunia care-i poate cuprinde pe doi inși de la un fleac, ajungînd să-și consacre viața unui litigiu de hat. Pe măsură ce citesc, descopăr cu încîntare alte rosturi ale satirei. Ar trebui să spun Pe măsură ce recitesc. Numai că absența mîzgălelilor tipice lecturilor mele și faptul că nu-mi amintesc neam nici o frază mă îmboldesc să cred că abia acum o citesc. Așadar, ce-mi sare acum în ochi? Crunta atmosferă de loc unde nu se întîmplă nimic, despre care am scris În tristețea infinită a monotoniei plecînd de la nuvela Moșieri de altădată. Doar un geniu ca Gogol putea surprinde ticurile cumplite ale provincialului din Maica Rusie. Cele două personaje sînt culmi ale vanității goale de conținut și mai ales culmi ale ticurilor create prin rutină. Despre Ivan Ivanovici Gogol scrie:

„Minunat Ivan Ivanovici! Grozav îi mai plac pepenii galbeni! Se dă în vînt după ei! De îndată ce a isprăvit prînzul, se și grăbește să iasă în cerdac – numai în cămașă – și poruncește Gapkăi să-i aducă doi pepeni galbeni. De tăiat îi taie chiar dumnealui; îi taie și, după ce strînge semințele într-o hîrtiuță anume pregătită, începe să mănînce. Apoi îi dă poruncă Gapkăi să aducă cerneală și scrie chiar cu mîna lui pe hîrtiuța cu semințe: «acest pepene a fost mîncat în ziua cutare»; iar dacă se întîmplă să fie și un musafir de față, Ivan Ivanovici adaugă: «a luat parte și cutare»”.

Regăsesc în nuvelă fascinanta disponibilitate a lui Gogol de a face să crească din real înfloriri ale fantasticului. Ceea ce eu am numit, pornind chiar o analiză, luatul razna la marele scriitor rus:

„Acoperișul în întregime din șindrilă ar fi fost dat chiar cu vopsea roșie dacă uleiul, anume pregătit pentru asta, n-ar fi fost mîncat cu ceapă de cei de la judecătorie, cu atît mai mult că era pe vremea postului – așa se face că acoperișul a rămas nevopsit.”;

„Mai sînt patru scaune de stejar, cu spătarul înalt; de-a lungul pereților se înșiră cufere ferecate, în care se păstrează maldăre de jalbe din tot județul, Pe unul dintre cufere se afla în acea dimineață o cizmă văcsuită.”;

„Puțin mai la o parte o slujnică desculță ținea o tavă cu cești.”

Instrumentul esențial de producere a satirei e aici falsa complicitate a autorului. Iată cîteva exemple:

„De te apropii de piața cea mare, fără îndoială că ai să zăbovești o clipă să-ți saturi ochii cu priveliștea ce ți se arată: aici se întinde o băltoacă, o frumusețe de băltoacă! Alta la fel nu ți-a fost dat să vezi pe lume! Se-ntinde aproape pe-ntreaga piață. Minunată băltoacă! Casele și căsuțele, pe care de departe le poți lua drept niște stoguri de fîn, o înconjoară, minunîndu-se parcă și ele de atîta frumusețe.”;

„Ivan Nikiforovici n-a fost însurat niciodată. Și cu toate că se zice că ar fi fost însurat, aceasta nu-i decît o minciună sfruntată. Îl cunosc foarte bine pe Ivan Nikiforovici și pot să vă spun că nici măcar gînd de însurătoare n-a avut vreodată. De unde o fi scornind lumea asemenea bîrfeli? Așa se mai zvonise că Ivan Nikiforovici s-ar fi născut cu o codiță la spate. Această născocire e atît de năstruşnică și totodată atît de josnică și murdară, încît nici măcar nu face s-o dezmint în fața cititorului luminat, care, fără nici o îndoială, ştie că numai vrăjitoarele, și încă nu toate, au la spate o coadă, care vrăjitoare, de altfel, țin mai mult de partea femeiască decît de cea bărbătească.”