Ne-o fi adus era frecofoanelor pleiade de boli, dar cea mai rea dintre toate trebuie să fie cea colectivă – a limbii. O au probabil toate națiile, dar la noi se suprapune peste sechele dureroase. Or fi fost cărțile scrise de Alexandru Graur și Mioara Avram bestselleruri, s-o fi străduit Șerban Iliescu la radio să ne scoată cețurile din flașneta cu urechi, dar rămânem tot mai săraci cu limba. Am devenit atât de zombi încât ne minunăm rarisim de vederea câte unei excepții cu proprietatea termenilor și toate acordurile acasă. Și, desigur, n-o să vedem niciodată cum stă de fapt treaba uitându-ne la CNA, care găsește 13 greșeli la 12 posturi de televiziune într-o lună întreagă, în condițiile în care nu există unul la care să nu vezi 13 greșeli pe oră doar din partea angajaților. (Nu știu dacă mai există monitorizarea respectivă, dar pe vremuri auzeam raportul la radio și mi se părea grozav de caraghios.) Nici Academia Română n-ar putea să ne lămurească mai bine, deși s-a străduit cu o gramatică haios declamatorie, seacă, și cu multe găurele. Efortul în sine e lăudabil, iar rezultatul este foarte bun, numai că onorabilul colectiv a tratat limba română din perspectiva grofului care-și curentează megieșii, nu a primarului care bagă lumină-n sat.
Rămâne ca fiecare să traverseze cum poate deșertul trist al ființei românești. Cu atât mai trist cu cât nu se oprește la net, televizor și radio, ci năpădește cărțile și filmele – nimic nu scapă, fie traducere, fie producție neaoșă. Nu e cazul să ne plângem de decăderea din ultimii ani, pentru că suntem decăzuți de mult. Comunismul n-a făcut decât să pecetluiască oroarea, montând tractoriști la vârfuri academice. Pare că scriitorii români nu le-au permis niciodată editorilor să intervină în textul cu grație produs de domniile lor (poate pe bună dreptate, deși proza unora ca Liviu Rebreanu sau Camil Petrescu ar fi avut mult de câștigat de pe urma unei îngrijiri), drept care editorii au devenit niște figuranți care scot pe bandă rulantă opuri pline de noduri lingvistice și pârțuri logice. Iar când vine vorba de traduceri… începe festivalul! E stupefiant cu câtă ușurință își califică editorii cărțile la categoria „impecabile” în timp ce produc maculatură pur și simplu ilizibilă. (Mi s-a întâmplat să încerc de mai multe ori să citesc o carte și să renunț, pentru că nu reușeam să înțeleg cine și când a zis ce-a zis ori a făcut ce-a făcut. Atât de amestecate și aleatorii erau timpurile verbelor încât era foarte posibil ca personajul principal să fi fost un tahion, fiindcă ajungea înainte să plece, și totodată un boson, la cât de mărunt și ipotetic se arăta.) Și mai stupefiantă mi se pare însă lejeritatea cu care presupușii cititori cumpără cărți aglomerate și sărac îngrijite, iar unii chiar se laudă că le-au citit.
De ce am spus că vorbim de cea mai rea boală? Una dintre cele mai bune definiții ale limbii este dată de Heidegger: „Limba este casa ființei.” (Tradus greșit – sic! – în română ca „adăpostul ființei”, deși Obdach și Haus sunt lucruri complet diferite și în germană, și în română. Eroarea e cu atât mai violatoare cu cât în fraza următoare urmează Behausung, care înseamnă „adăpostire”. Heidegger ne spunea simplu că „limba este casa ființei, la adăpostul căreia locuiește omul”.) Asta vrea să însemne că ești om fiindcă îți poți articula gândurile, iar modul în care o faci e determinat de ființă și în același timp îți definește ființa – mersul gândurilor. E greu de crezut că poți avea idei complexe și poți face legături migăloase între gânduri atunci când îți lipsesc normele elementare de îmbinare a vocabulelor. De altfel se vede asta foarte simplu, la economiștii care spun ce nu și-au dorit niciodată, pierd pe drum ce-aveau de gând să zică și dau cu predicțiile de toți pereții, până uită de ce se lasă noaptea. Ori la jurnaliștii care pun canapeaua să alerge după infractor și banii să-și deschidă cont. (Astea-s reale, dar nu mai țin minte sursele.) Iar când vine vorba de politicieni… ospățul e pantagruelic, chit că au un vocabular foarte îngust.
O parte din ororile bine căpușate în ființa noastră colectivă vin din traduceri leneșe. Sigur că e foarte la îndemână să spui „locație” în loc de „adresă” ori „loc”, „condiționalități” în loc de „condiții”, „expertiză” în loc de „pricepere” sau „experiență”, „opțiune” în loc de „variantă” ș.a.m.d. Dar grosul vine de la noi. Grația tâmpă cu care „realizăm” în loc să ne dăm seama, „achiziționăm” în loc să cumpărăm, avem „opțiuni” în loc de variante și „experimentăm” sentimente în loc să le trăim ne arată cât de dispuși suntem să mestecăm parascovenii doar pentru a fi „un pic prețioși”. Nimic nu rănește ochii și urechile mai tare decât ignoranța sforăitoare cu care montăm gerunzii pe post de complement plus predicat, frângând oasele frazei, aruncăm conjuncții ca nababii, pe unde ni se năzare, încălecăm viitorul cu „voi” plus infinitiv de parc-ar fi cel mai natural cu putință ori trântim acorduri imaginare, ca gingașul „sunt unul dintre aceia care râde”. Nici n-are rost să mai vorbim de subtilitățile verbelor modale și ale subiectului inclus, de valoarea predicativă pe care n-o are gerunziul, de acordul verbelor modale, de mai mult ca perfectul persoanei întâi plural ori de cascadele de imperfect care ciopârțesc sensul. E suficient să ne uităm la seninătatea cu care sandokanele de pe YT „realizează” de toate și vâră oricâte „aceasta” pot în mustul fermentat al unei exprimări care se vrea rasat colocvială…
Punctuația e și mai hazlie. Deunăzi am văzut un film – de acțiune, ce-i drept – care avea mai toate replicile încheiate cu un semn de exclamare, chit că unele erau șoptite, iar răcnetele cam lipseau. Mă îndoiesc că există prea mulți ași ai analizei gramaticale din gimnaziu care au aflat vreodată că punctuația e un auxiliar grafic al limbii care ne ajută în principal să clarificăm exprimarea și are foarte puține reguli obligatorii, fie ele pozitive ori negative. Mulți cred că virgulele sunt bune și obligatorii mai prin tot locul, cum au văzut ei în manualul de-a șaptea, și că nu poate exista îndemn sau chemare fără semnul exclamării. Totuși, după toate normele, virgulele sunt pur facultative într-o mulțime de situații, iar semnul exclamării, pe lângă faptul că în exces capătă expresie patologică, se folosește în funcție de încărcătura afectivă a exprimării, respectiv intensitate, și nu este obligatoriu! Așa se face că ne distrăm cu exprimări ca „scriitorul francez, XY…”, de parcă francezii au un singur scriitor, ori dimpotrivă, cu „mama mea care merge…”, de parc-am avea și una care nu merge. Ori că asistăm la un dialog între iubiți în care el zbiară tandru „Vino încoace!” și ea-i răspunde duios: „Te iubesc!!” Nu e bine să ne punem niciodată cu mândria urechistului.
Limba noastră necăjită e ca țara educată de președintele în exercițiu azi: un gard vopsit prost care înconjoară precar nimic. E îndesată pe gât sub formă de sistem axiomatic unor elevi care au mai mulți ani de școală decât ocazii de a se întâlni cu literatura fascinantă a umanității (ba dimpotrivă, textele par alese pentru a alunga, nu pentru a atrage!), iar cei mai premianți dintre ei (pare glumă, dar nu e – pandemia ne-a adus clase întregi de premianți, în care ultimul împușcă și el Premiul III), deși sunt „elevi de zece”, au probleme serioase de exprimare, ceea ce nu-i plasează prea sus pe scara ținută de afuncționalii care nu pricep ce citesc. Avem o limbă tristă, plină de impresii.
Sunteți misogin, sau ce? După ce criterii alegeți comentatorii pe care îi onorați cu răspunsurile dumneavoastră, domnule profesor?
„Mâncă” e considerat regionalism, într-adevăr, ceea ce nu înseamnă că e greșit. Argumentul nu ține, pentru că avem o mulțime de verbe care la imperativ au forme semnificativ diferite decât la infinitiv – a alerga, a cerceta, a zbura, a ghici etc.
Si ce daca? Daca au zis unii ca asa e corect, inseamna ca si e? E chestie de conventii, pana la urma. Daca maine Academia se suceste si zice invers, ce ne facem? Cum a fost cu â, pe care pasoptistii l-au varat in limba doar ca sa dovedeasca ei ca deh, ne tragem din latini. Si daca nu-i asa, ce facem? Cine stie Adevarul? Sau e Adevarul absolut? Sa fim seriosi. Totul e doar o conventie. Cine zice ca in zona Campulung Arges se vorbeste cel mai curat romaneste? Niste oameni care asa considera si au statuat ei ca asta e Adevarul. Hmm, I don’t buy it!
Mai am un argument. Ce e azi valabil, maine va fi considerat doar un arhaism. Cititi un text de acum o suta de ani si …ce scrie Mioara Avram nu mai face nici cat o ceapa degerata, pentru ca peste alta suta de ani nu va mai fi valabil. Limba e vie si se schimba. Noi suntem muritori si limitati in timp, de aceea ni se pare ca detinem Adevarul. Nu!
Vi se pare ca textele lui Eminescu nu erau corecte gramatical sau stilistic? Sau ale lui nenea Iancu? Scriau ei gresit? Nu, scriau corect dar dupa legile limbii romane de atunci. Cititi piesele lui Shakespeare! Am avut ocazia sa am un text in limba engleza al marelui Will in fata ochilor. Aproape n-am inteles nimic. Si mai stiu cate ceva in engleza, chit ca e doar un pic peste Easy-English. Semana cu un fel de germana ciudata. The world just goes around!
„montăm gerunzii pe post de complement plus predicat, frângând oasele frazei”
Un exemplu, vă rog, că mie nu-mi iese.
Sunteți misogin, sau ce? După ce criterii alegeți comentatorii pe care îi onorați cu răspunsurile dumneavoastră, domnule profesor?
Din păcate, mai puțin de unu la sută dintre cititorii bloguului au auzit de Heidegger și poate unu dintr-o mie a priceput ceva din ce a scris el. În rest, limba română ne părăsește pe toți sub asediul mass media, te obișnuiești și după un timp ce auzi/citești nu te mai zgârie pe creier…ba ajungi și tu să te exprimi la fel
Păi avem zeci de filme în care el îi spune ei „Te voi suna”, nu doar de acum, ci și de prin anii ’60 și ’70… E normal ca unii să-și închipuie că așa trebuie să te exprimi, cu „Iubita mea, în seara aceasta îți voi găti cina”. Li se pare că asta e înaltă cultură.
Sa nu fim mai catolici decat Papa. „Te voi suna” mi se pare normal si natural. Cum sa zica? Iti voi da un telefon (cadou 😀 )? Sau iti voi telefona? Te voi apela? Vom vorbi la distanta prin intermediul telefonului (aparatului de vorbit la distanta) la care voi forma (cum adica voi forma?) cifrele numarului tau si cand acesta va suna la tine, vei ridica receptorul si …? Hm, cam pretios. Da, sunt o gramada de expresii preluate prost, sa zicem din engleza (locatie, a realiza) dar de aici si pana a ne boteza doar pe frunte e ceva distanta. Intre limba vorbita si folosita de majoritate si pana la pretiozitate e ceva distanta. Si nu trebuie sa fi auzit neaparat de Heidegger ca sa vorbesti corect si curat. Pana la urma, vrem nu vrem, limba este un organism viu care evolueaza, se schimba si urmeaza legile firii. Iar zagazurile tiparelor si normelor sunt mereu sarite sau surpate, asa cum apa sparge intotdeauna digurile. Mai devreme sau mai tarziu. Azi nu suntem chiar in aceeasi tabara, eu sunt in cea gri. Multumesc!
Poate vi se pare normal, dar asta nu înseamnă nimic. Ce am susținut eu nu sunt judecăți de gust, sunt norme gramaticale sau recomandări stilistice cu rațiuni suficiente…
Mioara Avram, /Gramatica pentru toți/ (2001, p. 232): „Viitorul de tipul /voi/ + infinitiv nu este singurul literar, cum cred unii; el este, pe de o parte, exclusiv literar, în sensul că nu se folosește în limba populară, și, pe de altă parte, singurul tip folosit în unele stiluri ale limbii literare (științific, administrativ), dar, tot în cadrul limbii literare, în stilul familiar, în dialogurile de orice fel, se folosesc celelalte tipuri de viitor (sau prezentul cu valoare de viitor). Apariția viitorului de tip /voi/+ infinitiv în exprimarea orală (a elevilor, de exemplu), în interviuri, în piese de teatru sau în dialogurile din literatura artistică, din texte publicistice în care se pretinde că se reproduce vorbirea directă etc. este artificială, deci nerecomandabilă, întrucât este inadecvată din punct de vedere stilistic; stângăcii de acest fel se întâlnesc adesea în traduceri, mai ales în subtitrarea filmelor artistice. Un vorbitor român care are simțul limbii nealterat nu întreabă niciodată /Unde îți vei petrece concediul?/ sau /Când te voi mai vedea?/ și nici nu răspunde /Voi merge la mare/ sau /Îți voi telefona mâine/.” (unde // marchează cursivele, pe care nu le am la îndemână în editorul ăsta…)
Multumesc pentru explicatii. Totusi, cum ar trebui sa spun corect „te voi suna”, ca tot n-am inteles? Stiti, eu sunt jumate ardelean, pricep mai greu si uit mai repede. Scuze pentru insistente. Dar chiar nu pricep.
Hai sa fim seriosi. Normal ca preopinentului o sa-i zic „bai, te sun maine”. Dar „te voi suna” nu mi se pare deloc gresit. Poate suna un pic artificial dar din punct de vedere gramatical, e fara cusur. Chiar n-am inteles toata energia consumata pentru nimic. Chiar vrem sa devenim „pretiosi”? Ma rog, fiecare le stie pe ale sale. Asta e. Nu inseamna ca nu mi-au placut alte texte pe care le-ati scris. Dimpotriva! Din pacate, nu ma pot abtine si spun ce cred. Asta e cusurul meu. Multumesc pentru intelegere si scuze pentru interventie.
Uite intrebare: Cand eram mic si ma duceau ai mei la bunica-mea in Ardeal, intotdeauna ea ma indemna: mâncă copile! Eu ma intrebam mereu, de ce nu zice mănâncă? Pe urma m-am gandit ca avea dreptate, verbul era a mânca, nu a mănânca. Si totusi literatii spun ca ce vorbea ea era regionalism. Oare asa sa fie? Sau „expertii” au explicatii pentru orice? (am folosit diacrticice limitat, ca mi-e lene). Ha, ha, alta chestie pe care se poate discuta. Multumesc!