Tristul drum al speranțelor de pace către realitatea războiului (I)

Războiul ruso-ucrainean nu este singurul război care se derulează în emisfera nordică. De fapt, acesta este, în primul rând, un „război-spectacol” care abate atenția de la marele război mondial real – cel hibrid de care vorbim de ani buni. Ceea ce a făcut Rusia – inspirat sau neinspirat, istoria o va spune urmașilor noștri – invadând Ucraina, a fost doar să dea formă convențională unei confruntări neconvenționale. O confruntare nu între democrație și autoritarism, nu între libertate și dominație, nu între naționalism și globalism, nu între suveranism și imperialism și, evident, nu între binele absolut și răul absolut, ci între marile puteri decadente care vor să își mențină supremația în ordinea mondială, inclusiv cu prețul transformării acesteia într-o dezordine integrală. În acest război mondial, puterile emergente sunt inevitabil implicate. Una dintre cele din urmă este UE și vocea ei cea mai puternică în acest moment este cea a Președintelui Franței, Emmanuel Macron. De aceea SUA nu duce războiul doar cu Rusia, ci și cu UE sau, mai exact, cu „Vechea Europă” (expresia îi aparține lui Donald Rumsfeld). Perspectiva americană asupra viitorului a fost, întâmplător sau nu, perfect simbolizată de rezultatul „concursului” Eurovision, manipulat politic masiv, care a plasat pe primele două locuri Ucraina (în lupta cu Rusia, aceasta este, pentru administrația Biden, ceea ce a fost Albania pentru administrația Clinton) și Marea Britanie (în lupta cu Europa, aceasta este, pentru America, ceea ce a fost Italia mussoliniană pentru Germania hitleristă), și pe ultimele două Franța și Germania, în timp ce Australia, marele aliat alb al SUA din Pacificul de sud, a devenit, printr-o „măiastră” inginerie geopolitică cu caracter „cultural”, „cântăreț european”.

SUA ca actor european, Germania ca motor european și Rusia ca putere regională euro-asiatică

Acestea au fost obiectivele politicii externe românești în prima parte a deceniului 1990.
Imediat după dispariția URSS și finalul ordinii mondiale bipolare, s-a manifestat ambiția transformării Germaniei europene într-o Europă germană, odată cu dorința ei, ca și a Franței, de altfel, ca SUA să se retragă pe teritoriul său național renunțând la tutelarea strategică a Europei (occidentale).

Era o vreme în care foștii sateliți ai URSS din Europa centrală și de est redeveniseră independenți și suverani fără a se simți, însă, în siguranță. Egalitatea juridică în context internațional (egalitatea suverană), de care se făcea mare caz pe la tot felul de conferințe, seminarii și simpozioane, nu coincidea nici cu egalitatea economică, nici cu cea militară și nici cu cea politică. În aceste condiții, Mittel Europa (unde se încadra și România) trăia cu frica de resuscitarea hegemonismului german (asupra căruia avertizau și François Mitterand și Margaret Thatcher), de redeșteptarea expansionismului rus și de revenirea la izolaționismul american. În ceea ce o privește, România se temea, deopotrivă, de izolarea externă și de dominația externă, de iredentismul Ungariei și de imperialismul Rusiei.

Iată de ce, cel puțin școala de gândire geopolitică din care făceam parte pleda pentru ca: i. America să rămână a fi „jucător european”, ceea ce presupunea unitatea strategică transatlantică mergând până la realizarea unei entități transatlantice de tip confederativ; ii. integrarea europeană să se adâncească, în același timp cu extinderea UE, astfel încât să se ajungă  până la realizarea unei federații de state-națiune având ca motor, dar nu ca inimă, minte și pilot, Germania; iii. Rusia să fie redusă la nivelul unei puteri regionale așezate cu un picior în Europa și cu unul în Asia, învecinată cu state a căror securitate se bucura de dubla garanție a apartenenței la structurile politice euro-atlantice și a echilibrului de putere între acestea și succesorul URSS – Comunitatea Statelor Independente, având ca nucleu dur Federația rusă însăși. Stabilitatea vecinilor ei, într-un asemenea context geopolitic, ar fi trebuit să îi ofere securitate Rusiei înseși. Vecinii calmi și mulțumiți sunt cei mai buni vecini posibili.

Păstrând această linie de raționament geopolitic, după intrarea României în UE, în 2007, anticipând debutul legic al „Secolului Asiei”, am susținut în același timp, aparent paradoxal, evoluția către o ordine globală multipolară (cu centre de putere simetrice), crearea unei identități de apărare europene fără ca, însă, unitatea strategică transatlantică să se rupă, și totodată realizarea unui parteneriat transatlantic pentru comerț și investiții apt a standardiza raporturile economice la scară mondială. Pentru o țară ca România, dar nu numai, pentru toți iubitorii de pace totul trebuie gândit în termenii echilibrului de putere. De aceea alianțele trebuie să fie flexibile.
Planurile noastre nu au coincis însă cu cele ale principalelor puteri vest-europene, ale Americii și Rusiei. Uneori, din dorința unui nivel de siguranță mai ridicat, noi înșine am deviat de la ele.

Europa între atlantizare și germanizare

Dacă NATO ar fi urmărit să optimizeze capacitatea defensivă a membrilor săi, extinderea sa ar fi trebuit să se oprească odată cu primirea statelor din Grupul de la Viszegrád (Polonia, Ceho-Slovacia și Ungaria). A spus-o însuși Zbigniew Brzezinski… și avea dreptate. Continuarea marșului mai departe spre est nu făcea decât să sporească insecuritatea alianței prin sporirea cauzelor de tensiune cu Rusia și a sfidărilor decurgând de aici.

Pentru România, oprirea extinderii NATO la granița sa occidentală ar fi fost, însă, un act inadmisibil întrucât astfel ea se decupla sub aspect geo-strategic de Ungaria (ceea ce ori de câte ori s-a mai întâmplat i-a adus necazuri) și, totodată, devenea un spațiu tampon între lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică, expus focului venit din ambele părți. Este motivul pentru care românii au făcut tot ce au putut pentru a determina NATO să îi invite în alianță, extinzându-se astfel dincolo de linia intereselor sale defensive.

Ideea că România și Bulgaria i-ar fi fost indispensabile pentru a-și consolida poziția la Marea Neagră era, în mare măsură o speculație. NATO se găsea deja la Marea Neagră prin Turcia, aceasta fiind nu doar o putere militară considerabilă, dar deținând și controlul asupra strâmtorilor care făceau trecerea în și din Mediterana. România asigura, este adevărat, paza gurilor Dunării, dar acestea aveau o semnificație mai mare pentru Rusia (care, oricum, nu se mai găsea acolo) decât pentru SUA și UE; în orice caz, în pragul secolului al XXI-lea importanța lor la nivel regional și global era departe de cea din secolul al XIX-lea.

Nu știu dacă aducerea României în NATO, în cele din urmă (adică în 2003), a fost rezultatul eforturilor politico-diplomatice românești sau al redefinirii strategiei regionale a SUA, care, prin administrația Bush Jr., decisese să părăsească Balcanii și să renunțe la vectorul Tirana-Baku pentru a se muta spre Golful Persic pe vectorul Ankara (sau Ierusalim) – Damasc – Bagdad – Kabul. Pe măsură ce NATO se globaliza și devenea dintr-o alianță politico-militară cu caracter defensiv, o alianță militaro-politică (în condițiile militarizării politicii externe americane înseși, criticată de către importanți politologi și diplomați americani) având ambiții ofensive (doctrina „loviturii preventive” le exprima destul de limpede), România devenea un potențial aliat util prin inserarea … în strategia periferică americană din Europa de est și sud-est. (O teorie pe care eu însumi am dezvoltat-o.)

Chiar înainte de a se ajunge acolo, însă, diplomația română a susținut implantarea americană în Balcani, cu scopul de a evita o eventuală prindere într-un clește rusesc / slav (ruso-sârb) și totodată atragerea Ucrainei în structurile euro-atlantice, cu scopul de a evita ca România să devină o țară de linia întâi pe frontul rusesc. Așa se explică sprijinul Bucureștiului pentru intervenția militară NATO în fosta Iugoslavie, precum și cea privind independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în frontierele moștenite de la URSS. (De menționat că și înainte de 1991, Ucraina era un membru distinct al ONU, pe lângă URSS.) De asemenea, aici se încadrează opoziția Bucureștiului față de proiectul North Stream, care conferea Germaniei putere de monopol pe piața europeană a energiei, românii preferând, inclusiv pentru a lichida monopolul ucrainean al tranzitului de hidrocarburi către UE, trasee sudice care traversau Marea Neagră și teritoriul românesc.

Globalizarea NATO și militarizarea relațiilor internaționale

În ultima parte a deceniului 1990 și în primii ani ai secolului XXI, situația geostrategică în estul Europei s-a schimbat, odată cu angajarea SUA în războaie pentru înlăturarea regimurilor politice din Orientul Mijlociu extins și Asia Centrală, de fapt, „războaie ale petrolului”. America s-a mulțumit cu relativa excludere a influenței rusești în Balcanii de Vest, lăsând albanizarea lor ca pe un drum care ducea spre nicăieri, în timp ce Germania își atinsese ținta constând în dezmembrarea Iugoslaviei. Serbia rămânea o rană deschisă, pe care, însă, cei care o bombardaseră sperau că timpul o va închide, chiar și fără pansamente rusești. Tot atunci, ambițiile americane în Caucaz și Transcaucaz erau (cel puțin temporar) abandonate, lăsând în urmă câteva crize înghețate. Pentru proiectele asiatice ale Americii sprijinul sau măcar neutralitatea Rusiei erau mai importante decât construcția de avanposturi ale NATO în Europa de est.

Așa a apărut „Actul fondator” al raporturilor de parteneriat dintre NATO și Rusia, în 1997, care punea capăt formal „rivalității militare” dintre acestea și deschidea calea unui adevărat pact defensiv global. Ca ministru de externe și apoi ca Președinte al AP-OSCE am susținut un asemenea pact, în paralel cu ideea că intrarea României în NATO nu era îndreptată împotriva Rusiei, ci trebuia să permită românilor, odată capacitatea lor de apărare sporită, a construi punți către Rusia (așa cum de altfel îndemna în 2003 Președintele Bush Jr.) și nu tranșee pe un front anti-rus. Acestea veneau la pachet cu renunțarea la proiectul aducerii Ucrainei în NATO, „europenizarea” fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene urmând să aibă loc prin integrarea economică și asocierea politică în și cu UE, teza noastră (susținută și de mine, în calitate de șef al delegației PE pentru Ucraina) fiind aceea că apropierea Ucrainei de UE va fi cu atât mai rapidă, mai facilă și mai durabilă cu cât, pe de o parte, raporturile dintre Rusia și UE vor fi mai bune, și, pe de altă parte, raporturile dintre Rusia și Ucraina vor fi mai bune. În acest context, am elaborat și un document de poziție al UE, privind relațiile parteneriale aprofundate dintre UE și Rusia.

Din motive pe care nu le mai analizăm aici, proiectele descrise anterior (din nefericire, neamendate de noi pe măsură ce s-a constatat că fluctuațiile strategiilor euro-atlantice nu țin seama de costurile puse în seama puterilor central și est europene mici și mijlocii, precum și că modificările permanente în raporturile de putere dintre Rusia și Occident, dintre Orient și Occident, în general, recomandă recurgerea la compromisuri apte a ne facilita asocierea, decât la „principii” care să ne împingă în război) au eșuat. Principalele puncte de inflexiune ale curbei raporturilor dintre SUA și Rusia au fost Summitul NATO de la București din 2008, când imprudent s-a oferit Ucrainei și Georgiei eligibilitatea ca membru al alianței nord-atlantice, dar, mai ales, lovitura de stat din 2014 care a dus la înlocuirea guvernului ucrainean legitim având o politică de echilibru între est și vest, cu un guvern sută la sută pro-occidental.

La acestea se adaugă refuzul Rusiei de a sprijini SUA, condusă acum de neoconservatoarea și globalist-„progresista” administrație Biden, în tranșarea rivalității sale strategice cu China, superputerea emergentă gata a contesta unilateralismul american ca model al ordinii mondiale. Washingtonul a ajuns astfel la concluzia că nu va putea aborda cu succes un război (hibrid sau convențional) cu Beijingul, până nu scoate din joc Moscova. S-a născut, astfel, o ocazie excelentă pentru ca Germania să se reînarmeze iar Franța să ceară autonomia strategică a Europei și transformarea UE din putere soft în putere hard.

Așa se face că astăzi România se confruntă exact cu ceea ce a vrut să evite, cel puțin în concepția unora dintre noi, și anume neo-conservatorismul globalisto-„progresist” american, neo-hegemonismul german și revizionismul post-imperial rus; ca și cleștele strategic maghiaro-rus și sârbo-rus. Capacitatea (auto)distructivă a celui dintâi este (și) rezultatul incapacității UE de a realiza o adevărată reconciliere între istoria și geografia Europei, de a se emancipa de sub tutela SUA și de a deveni în termeni reali o putere globală soft aptă, eventual împreună cu cealaltă putere emergentă soft, China, să asigure echilibrul între SUA și Rusia, evitând astfel noi războaie în emisfera nordică.

(Va urma)