Tudor Arghezi despre nepăsarea românilor la vestea c-a murit Caragiale

9 iunie 1912. Moare Caragiale. În tableta I.L. Caragiale, din Viața românească, an VII, nr. 9, septembrie 1912, Tudor Arghezi își amintește ce-a trăit el pe 10 iunie 1912, cînd vestea a fost adusă de ziare. O capodoperă de melancolie devastatoare la nepăsarea contemporanilor cînd moare un geniu precum Caragiale:

„Mă găseam duminică, zi de 10 iunie, dimineața, într-un democratic vagon de tramvai, încărcat cu lume bucureșteană.
Tramvaiul se opri în Piața Teatrului și o horă sprintenă de țigani mărunți, cu ziare la subsuoară, se prinse în jurul nostru: Moartea lui Caragiale! ediție specială!… sau: Moartea lui Caragea! Numele autorului glumeț, al atîtor cuvinte stîlcite și fraze pompoase corupte, suferea soarta neologismelor rostite de cetățenii din Obor, care vorbeau pe la 1880 «pe ridicatelea» sau cum se mai zicea, în stil academic, tot pe atuncea «radical».

Înțelesei numaidecît, cu mult tumult de voci sentimentale în sufletul meu că Luca Ion Caragiale murise. De balconul Teatrului zării spînzurat, ca o bucată de noapte, drapelul negru care cu cîtva timp mai devreme se clătinase deasupra sicriului lui Petre Liciu.

Ochii îmi alunecară pe fața beatificată de brici și pudră a compasagerilor mei duminicali, îmbrăcați în cele mai proaspete straie: cîteva evantalii sprijinite de umerii cucoanelor asudate băteau ca niște aripi desfăcute și tăiate scurt în această primăvară, de păsări domesticite, cu penele pestrițe, roșii, verzi și albe. Domnii, răniți, ai fi crezut, la cap, își tamponau fruntea cu batista cocoloșită-n palmă sau își priveau cu mulțumire forma ghetelor galbene, prin care totuși relieful de la degetul mare al piciorului, comprimat de rigorile boxului-calf, pînă la lustru, le amintea de suferințele îndurate de încălțare.

Erau în tramvai cu toții ca la vreo cincizeci de inși, cu doamne cu tot, îndeletnicindu-se în cîte feluri toate, fieștecarele din ei. Vestea morții lui Caragiale nu pricinui nici o mișcare, nu dete loc la nici un zvon de glasuri, vagonul se urni din stație și ziarele, răcnite de vocile puilor de țigan, găsiră un singur cumpărător, în persoana slugii dumneavoastră.

Eu știu, desigur, că a murit într-o bună și Goethe și tot nu s-a clătinat pe fața lumii o singură frunză ca să coboare de la sineși pe mormîntul lui. Și nesimțirea lucrurilor a fost deopotrivă de mare ori de cîte ori s-a povîrnit în prăpastia glorioasă a omenirii vreunul din curajoșii alpiniști ai gîndirii. Cu o indiferență nesfîrșită primește țărîna și cadavrele vitelor moarte de dalac și osemintele unui Pasteur sau Leondardo de Vinci. Numai o dată se pare că a luat și tăria parte la răstignirea unui om, cînd s-a posomorît și a cuvîntat pămîntului cu fulgere și nori. Încolo, tot ce se întîlnește pretutindeni e zîmbetul jumătate romantic și jumătate sarcasm, cu care întîmpină natura: și automobilele de veselie și dricurile ce grăbesc spre cimitir.

Mă așteptam însă la o tresărire a tovarășilor mei de tramvai: voiam să-i văd că iau parte și dînșii oarecum, cel puțin cît țiganii vînzători de gazete, la gîndurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de puțin, punem preț pe viața stinsă a lui Caragiale. Aș fi dorit să stau de vorbă cu cineva din fața mea. O clipă jignit, m-aș fi sculat să țin un discurs de invective.

Caragiale nu exista pentru nici unul din cei cincizeci, nici în cea mai pierdută din amintiri. El care s-a scoborît în toți aceștia; care i-a duminicat cu de-amănuntul; care și-a-nmuiat condeiul în gură și-n creierii lor; care i-a batjocorit cu atîta iubire ca să-i facă tot pe ei să rîdă…”

*

Scriam pe 31 iulie 2014. În desemnarea candidatului unic al Dreptei ar trebui să se țină cont de campania, deja anunțată de Ponta, în chestiunea religiei?

Discursul lui Victor Ponta de la Craiova a schițat liniile directoare ale campaniei sale electorale. În istoria postdecembristă a unor astfel de discursuri, cel de la Craiova a adus o noutate: Referirea, mai mult decît deplasată într-o țară care se vrea modernă, la religia candidatului, referire dublată de mîndrie:

„Și mai e un lucru, nu cred că un candidat la funcţia de preşedinte al României are vreo problemă dacă nu este ortodox sau dacă nu este de etnie română. Cred că are exact aceleaşi drepturi cu mine, cu dumneavoastră, cu toată lumea, dar vreau un lucru şi îl spun de fiecare dată. Nu vreau să mă acuze nimeni sau să-mi spună că e un defect faptul că sunt român sau ortodox în ţara mea. Aşa m-am născut, aşa o să mor. Sunt mândru de asta şi cred că trebuie să fiu respectat pentru acest lucru.”

E limpede. Victor Ponta se pregătește să-l înfrunte pe Klaus Iohannis, de religie alta decît cea ortodoxă. Dar dacă nu Klaus Iohannis, ci Cătălin Predoiu va fi candidatul? Ce va face Victor Ponta? Dvs ce credeți? În desemnarea candidatului unic al Dreptei ar trebui să se țină cont de campania, deja anunțată de Ponta, în chestiunea religiei?