Tudor Arghezi: „Împărțită pe secole, Istoria e un bîlci și un balamuc”

Din ziare.Universul, Luni 10 noiembrie 1941, publică pe prima pagină, stînga jos, următorul text:

„ELOGIUL CAPITALEI PENTRU CONDUCĂTORII ŢĂRII ŞI NAŢIUNILOR ALIATE

 În ziua de sărbătorească răsplătire a făuritorilor victoriei – cînd națiunea întreagă aduce prinos de recunoștință oştirilor ce s’au acoperit de glorie pe cîmpurile de bătaie și marilor lor conducători – Capitala ţării, ca un omagiu de dragoste și admirație, a hotărît să înscrie pentru totdeauna numele marilor căpetenii de oști și neamuri pe bulevardele prim cari va primi intrarea triumfală a armatelor victorioase şi pe două din piețele sale principale.

Printr-o decizie ad d-lui general RODRIG MODREANU, primarul general al Capitalei denumirile de mai jos intră în vigoare pe ziua de 8 Noiembrie a. c.:

Şoseaua Kiseleff să poarte numele B-DUL REGELE MIHAIL.

Şoseaua Jianu, de la Piața Victoriei pînă la B-dul Mareşal Presan, să poarte numele: B-DUL MAREŞAL ANTONESCU.

Piaţa Jianu să poarte numele: PIAŢA ADOLF HITLER.

Piaţa Romană să poarte numele: PIAŢA BENITO MUSSOLINI.

Iar Strada Şcoalei de Război să poarte numele: B-DUL GENERAL IOANIŢIU.”

Schimbări de nume de străzi se mai făcuseră și, mai ales, urmau să se mai facă. De regulă schimbările de nume de străzi reflecta schimbarea de regim. După venirea la putere a Guvernului de Coaliție General Antonescu-Horia Sima, au fost schimbate numele străzilor și piețelor care dădeau seamă de cultul personalității lui Carol al II-lea. După decembrie 1989 au fost schimbate numele de străzi puse în timpul comunismului. În cazul de față e o schimbare de nume provocată exclusiv de nevoia de a marca Întoarcerea în țară a trupelor care au cucerit Odessa și au eliberat teritoriile românești. De remarcat precizarea ziarului Să înscrie pentru totdeauna. Pentru totdeauna, adică pentru doar doi ani și ceva, pentru că în toamna lui 1944, după Lovitura de Stat, numele acestea de străzi dispar.

*

Notă. Arghezi despre Istorie: Un bîlci și un balamuc:

„Din ritmul sezoanelor şi rînduiala cerească, semenul nostru a dedus că ele sînt organizate, şi prezenţa, în toate celea, a unui Dumnezeu. Fără nici o aptitudine remarcabilă, a făcut ca el: a organizat şi s-a apucat să guverneze. Şi s-a lăudat cu organizarea şi guvernarea lui, ca de o zămislire unică.

Rezultatele se cheamă, la şcoală, Istoria Universală, şi în politică Trecutul, din care se deduce Prezentul şi se întinde Viitorul. Împărţită pe secole, istoria e un bîlci şi un balamuc şi, pe zile, o trăncăneală şi o suferinţă. În tot cuprinsul Istoriei o neîntreruptă luare de-a capo, o repeţire, o continuă experienţă de fantezie, şi nu de cea mai interesantă fantezie, o fantezie adeseori de inşi proşti, improvizează pe spinarea bietului om, a cărui viaţă, chinuită de specialişti şi experţi, e scurtă, şi niciodată, nicăieri, imitaţia n-a fost în stare să se apropie de lucrul maimuţărit.” (T. Arghezi, Ce se poate şi ce nu, Adevărul, 28 ianuarie 1947.)

Nu e prima dată cînd marele publicist contestă sarcastic misiunea istoriei. Dat fiind că textul apare în ianuarie 1947, cînd regimul comunist se instalase temeinic prin alegerile din noiembrie 1946, sînt tentat să văd în această tabletă un nou ghiont dat de deja rebelul Arghezi comuniștilor, care idilizau Istoria pe motiv că e de partea lor. Cum să fie un balamuc de partea bravilor comuniști?!