Turcii şi bizantii – două Galerii la marele meci numit Asediul Constantinopolului

Un chibiț perfect- Sultanul

Meciul de destin e urmărit însă şi de partea adversă. Venit împreună cu suita pe malul Bosforului, Sultanul trăieşte cu patimă avatarurile luptei. Otomanii, situaţi pe mal, aplaudă, înjură, zbiară, tac înmărmuriţi, în funcţie de evoluţia echipei lor din teren.

Dinspre Sultan şi otomani, bătălia ne e descrisă de scriitorul turc Nedim Gürsel, în cartea Le roman du Conquérant, Éditions du Seuil, 1996. Ca şi scriitorul finlandez, Nedim Gürsel pune descrierea bătăliei dinspre Otomani pe seama unui personaj narator:

Unul dintre pajii lui Mehmet al II-lea, Selim, tînărul veneţian, Nicolo, luat captiv cînd nava sa încercase să treacă prin dreptul lui Rumeli Hissar. Convertit la Islam, e unul dintre amanţii lui Mehmet al II-lea.

Jurnalul acestui devşirme notează în dreptul zilei de 20 aprilie 1453 că ştirea picată în tabăra Sultanului vorbea de un vas bizantin cu alimente însoţit de trei galioane veneţiene:
„Convocînd pe marele amiral al flotei Baltaoglu Suleyman, Sultanul ordonă interceptarea navelor inamice şi scufundarea lor. Apoi, coborînd pe mal cu întreaga curte, începu să aştepte. Împăratul Constantin şi anturajul său urmăreau la fel situaţia din înălţimea Zidurilor dinspre Marea Marmara“.

Ca şi la un meci, şeful Galeriei are convingerea că echipa sa îi va zdrobi pe adversari:
„Sultanul era atît de sigur că bătălia va fi în favoarea turcilor că un imens surîs îi acoperea faţa în timp ce observa întrecerea sîngeroasă şi lansa mici strigăte către însoţitorii săi“.

Cum desfăşurarea luptei e în defavoarea navelor otomane, Sultanul „renunţase la vorbele de spirit şi începuse să se încrunte. Ca marea, faţa sa îşi schimba culoarea în fiecare clipă şi-şi ţinea buzele strînse. (…) El ar fi putut să plîngă cu lacrimi fierbinţi şi să dea călăului imediat pe cel care ar fi emis cea mai mică propoziţie. Cei care-l cunoşteau pe Mehmet nu îndrăzneau să vorbească deoarece ştiau că n-ar ezita, într-un asemenea moment de furie să se ia şi de cel mai apropiat amic“.

Galeriile trăiesc atît de tare meciul încît îşi încurajează echipa favorită, strigă jucătorilor de pe teren cum să procedeze. Nu altceva face Sultanul la un moment dat:

„Mehmet înaintă cu calul său în mare. Apoi el se îndreptă către navele care luptau. Vizirii şi comandanţii făcură acelaşi lucru. Ca o navă rapidă, Mehmet despica valurile. Din fericire, marea nu era adîncă. După ce se apropie destul de aproape de nave, Sultanul începu să urle şi să-şi încurajeze marinarii“.

Marinarii de pe cele patru nave sînt primiţi ca membrii unei echipe care a cîştigat Cupa.
Perdanţii nu numai că nu beneficiază de aşa ceva, dar mai mult, pot încasa sancţiuni.

În cazul flotei otomane, cel pedepsit e amiralul. Scriu cei doi autori în Căderea Constantinopolului:
„A fost necesară intervenţia militarilor ca să-l scape pe Baltaoglu de la moarte. Nici vîrsta şi nici faptul că acesta îşi pierduse un ochi în timpul luptelor nu l-a îmblînzit pe sultan. După ce sultanul l-a biciuit cu mîna lui, i-a luat funcţia de amiral, înlocuindu-l cu Hamza şi l-a demis cu totul din cadrele armatei. Silit să ducă o viaţă de mizerie, Baltaoglu şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în sărăcie şi mizerie şi a murit uitat de toţi“.

Pagini: 1 2 3 4