Turcoazul ca hartă tăcută a puterii

(Dona TUDOR)

În diplomație, uneori istoria nu începe cu un discurs, nici cu o declarație comună, nici cu o semnătură pe un tratat.

Uneori, istoria începe sub pași.

Alteori, istoria începe  in țesătura unui covor.

În culoarea pe care un stat o așază între poarta de sosire și tribuna de onoare.

Acolo, pe câțiva metri de protocol, se comprimă o întreagă viziune despre lume.

Când Recep Tayyip Erdoğan a rupt tradiția covorului roșu și a scos din ceremonialul turc această culoare universală a suveranității, gestul a părut, la prima vedere, doar o decizie de protocol.

În 2013, presa consemna aprobarea unui decret prin care folosirea covoarelor roșii la recepții, plecări și ceremonii oficiale era abolită.

Dar, în politică, nimic din ceea ce se repetă în fața lumii nu rămâne simplu decor.

O culoare retrasă din ceremonial este o frază ștearsă din alfabetul vechi al puterii.

O culoare nouă, adusă în locul ei, este începutul unei gramatici geopolitice.

Roșul fusese, timp de decenii, culoarea recunoașterii internaționale.

Pe covorul roșu se mergea ca pe o linie de foc domesticită: sânge transformat în onoare, sacrificiu transformat în rang, victorie transformată în protocol.

Roșul era imperial, european, universal, teatral.

Roșu spunea: «aici intră puterea».

Dar Turcia lui Erdoğan a vrut să spună altceva: nu doar că primește puterea, ci că o reinterpretează.

Nu doar că respectă protocolul lumii, ci că își creează propriul limbaj de protocol.

Turcoazul nu este o simplă nuanță de albastru.

Turcoaz este o culoare de graniță: între cer și piatră, între apă și stepă, între Anatolia și Asia Centrală.

Turcoazul poartă în ea memoria pietrei turcești, reverberația cupolelor, ornamentul ceramicii, lumina drumurilor vechi pe care au circulat caravane, armate, limbi și imperii.

Turcoazul nu strigă ca roșul.

Turciazul nu arde, ci cheamă.

Turcoazul nu cucerește prin flacără, ci prin adâncime.

Turcoazul este culoarea unei puteri care vrea să fie recunoscută nu doar ca stat național, ci ca centru de civilizație.

De aceea, covorul turcoaz de la Ankara nu poate fi citit doar ca rafinament estetic.

Covorul turcoaz de la Ankara este  un semnal.

Este felul în care Turcia își mută axa simbolică dinspre protocolul occidental standardizat spre o identitate proprie, eurasiatică, turcică, imperială în memorie și pragmatică în prezent.

În fața marilor lideri ai lumii, turcoazul spune ceea ce diplomația rostește rareori direct.

Turcia nu mai vrea să fie doar poarta dintre Est și Vest; vrea să fie unul dintre centrele care decid cum arată poarta.

Acest semnal cromatic se leagă firesc de construcția politică a lumii turcice.

Organizația Statelor Turcice, creată inițial în 2009 ca structură de cooperare între state cu rădăcini lingvistice și culturale comune, a devenit în timp mai mult decât un cadru cultural.

Astăzi, membrii săi sunt Türkiye, Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan și Uzbekistan, iar Ungaria, Turkmenistanul și Republica Turcă a Ciprului de Nord au statut de observatori; Organizația de Cooperare Economică are, de asemenea, statut de observator.

Aici se află miezul geopolitic al turcoazului: nu este doar culoarea unei pietre, ci culoarea unei rețele.

Rețeaua culorii turcoaz leagă Anatolia de Caucaz, Caucazul de Asia Centrală, Asia Centrală de coridoarele energetice, de transport, de resurse, de limbă, de memorie și de ambiție.

Sub această culoare se poate citi un proiect de conectare a lumii turcice într-un spațiu care nu mai este doar nostalgic, ci strategic.

Un spațiu care privește spre Marea Caspică, spre coridoarele dintre China și Europa, spre energia Asiei Centrale, spre Marea Neagră, spre Caucaz, spre Balcani.

Turcoazul devine, astfel, o hartă fără linii negre.

Turcoazul nu  trasează granițe, ci afinități.

Turcoazul nu anunță anexări, ci convergențe.

Turcoazul nu proclamă imperii, dar trezește memoria lor.

Este un mod elegant, aproape tăcut, de a spune că Turcia își revendică nu numai un loc în NATO, nu numai o relație cu Uniunea Europeană, nu numai un rol în Orientul Mijlociu, ci și o adâncime istorică în lumea turcică.

În această privință, culoarea devine instrument de diplomație publică.

Roșul era culoarea recunoașterii externe.

Turcoazul devine culoarea autodefinirii.

Roșul spunea: «vă întâmpinăm potrivit regulilor lumii».

Turcoazul spune: «vă întâmpinăm potrivit memoriei noastre». Roșul era limbajul comun al protocolului.

Turcoazul este semnătura particulară a unei puteri care vrea să fie citită în propria cheie.

De aici și forța geopolitică a gestului.

Pentru că statele nu comunică doar prin armate, tratate, conducte, baze militare și declarații. Comunică și prin semne. Prin arhitectură. Prin steaguri. Prin nume. Prin culori.

Erdoğan a înțeles că puterea contemporană nu se exercită doar prin decizie, ci și prin imagine.

Erdogan a inteles că un stat care vrea să-și schimbe locul în lume trebuie să-și schimbe și decorul în care se prezintă lumii.

Turcoazul de la Ankara este, în acest sens, o culoare-program.

Este o culoare care adună într-o singură suprafață identitatea turcă, memoria otomană, aspirația eurasiatică, solidaritatea turcică și ambiția unei politici externe autonome.

Este culoarea prin care Turcia pare să spună că nu mai acceptă să fie doar margine, punte sau tampon.

Turcia vrea să fie nod. Vrea să fie centru. Vrea să fie culoare proprie pe harta lumii.

Iar Organizația Statelor Turcice este expresia instituțională a acestei culori.

Dacă turcoazul este semnul, organizația este infrastructura.

Dacă turcoazul este metafora, organizația este mecanismul.

Dacă turcoazul este emoția identitară, cooperarea turcică este instrumentul geopolitic.

De aceea, covorul nu mai este doar covor.

Covorul de protocol este o axă. O axă moale, fără zgomot de tancuri, fără retorică stridentă, fără amenințări directe.

Este o axă de culoare, de memorie și de influență.

Pe el nu pășesc doar liderii invitați la Ankara.

Pe el pășește însăși ideea unei Turcii care își rescrie locul între continente.

În lumea veche, roșul anunța puterea.

În lumea pe care Erdoğan încearcă să o deseneze, turcoazul anunță identitatea devenită putere.