Turgheniev despre spiritul rusesc

După Mumu, o altă proză de a lui Turgheniev mă dă peste cap. Se numește Hanul și a fost publicată în 1855. Potrivit Cronologiei, în 1855, țar era Nicolae I. Rusia nu ajunsese la fenomenul terorist, creat și întreținut de nihiliștii definiți de Turgheniev în Părinți și copii, porecliți de istorici Pugaciovii din universități. Teroriștii, în mare parte femei sau mai precis domnișoare mai mult sau mai puțin virgine, din lumea înaltă, aveau drept teză îndemnul Fără milă! Hanul, ca și Mumu sau mai mult decît Mumu, surprinde, dacă nu chiar șochează, prin mersul intrigii. Personajul principal e un om de treabă, un ceea ce critica proletcultistă ar fi denumit erou pozitiv, de dat exemplu și de urmat de masele populare. Akim, pentru că de el e vorba, devine proprietar de han pe terenul dat de moșiereasa Lisaveta Prohorovna. Altădată, mai precis pe vremea cînd nu știam mare lucru despre Rusia țaristă, condiția lui Akim nu m-ar fi interesat. Acum, după ce am citit mult despre iobăgia la Ruși, despre țarul eliberator, înțeleg că Akim era și el iobag, avînd drept stăpînă pe Lisaveta. Turgheniev notează că Akim, „cu încuviințarea stăpînei sale, cumpărase pe numele ei o jumătate de deseatină de pămînt la drumul mare și clădise pe acel loc un han”. Akim se amorezează de o fată în casă a stăpînei și o ia de nevastă. Protocolul cererii în căsătorie și al căsătoriei propriu zise spune totul despre condiția iobagului pînă la Alexandru al II-lea. Stăpîna mărită și divorțează pe cine vrea ea și cum vrea ea. Avdotia se înamorează la bătrînețe de un flăcău fără căpătîi, îi dă acestuia banii strînși de Akim, într-un cuvînt, se poartă ca o curcă beată. Urmare a intrigilor lui Naum, Akim rămîne fără han și fără bani. După ce se îmbată, te aștepți să meargă și să-l omoare pe Naum, în chip meritat, zic eu, pentru că e o lichea (o alungă și pe Avdotia, după ce pune mîna pe han). Akim își face curaj și se duce să dea foc hanului. E prins de Naum, care-l lasă să plece după ce Akim îi promite că va pleca în lume. Cu toate acestea, eu citesc mai departe nuvela așteptînd ca Akim să se întoarcă noaptea și să-și facă dreptate, ba chiar să facă dreptate, pentru că Naum e o lichea. Spre stupoarea mea, dar și cititorilor care nu sînt ruși, starea de spirit a lui Akim după plecarea de la han e aceasta:

„În timpul ăsta, Akim mergea cu pași înceți pe drumul care ducea spre satul Lizavetei Prohorovna. Nu putea încă să-și vină bine în fire; îi fierbeau măruntaiele într-însul, ca la un om care abia scăpase de o moarte sigură. Nu-i venea a crede că e slobod. Privea cu o mirare plină de nedumerire cerul, cîmpiile și ciocîrliile care se ridicau în văzduhul senin. În ajun, la Efrem, nu dormise deloc, cu toate că stătuse nemișcat pe cuptor; la început vroise să-și amorțească în beția rachiului durerea de nesuferit a năpăstuirii, chinul ciudei turbate și neputincioase… dar rachiul nu-l putuse birui pînă la capăt; inima i se umpluse de fiere si mînie; și atunci el începu să plănuiască cum să-i plătească rău-făcătorului său… Nu se gîndea decît la Naum; la Lizaveta Prohorovna nici nu-i trecea prin cap să se gîndească, iar de la Avdotia își întorcea gîndul. Spre seară setea de răzbunare i se aprinse pînă la nebunie, și el, om blînd și slab, abia putu aștepta, în friguri și nerăbdare, căderea nopții și, ca un lup care se aruncă asupra pradei, porni în fugă, cu focul în mînă, să nimicească fosta sa casă… Dar iată că fusese prins, închis… Venise noaptea. Cîte gînduri nu-l frămîntaseră în această noapte cruntă! E greu de redat prin vorbe tot ce se petrece într-un om în asemenea clipe, toate chinurile prin care trece, cu atît mai greu cît aceste chinuri sînt fără cuvinte, mute… Spre dimineață, totuși, înainte de sosirea lui Naum cu Efrem, Akim parcă se simți mai ușurat… «Totul e pierdut, gîndi el, totul s-a dus în vînt!» și se lepădă de toate… Dacă s-ar fi născut cu un suflet rău, în acea clipă: ar fi putut să ajungă un răufăcător; dar răul nu era în firea lui Akim; lovit de o nenorocire neașteptată și nedreaptă, covîrșit de deznădejde, se hotărîse la o faptă criminală; aceasta îl zdruncinase pînă în temelii, iar neizbînda nu-i lăsase decît o adîncă oboseală… Simțindu-și vina, se rupse cu inima de toate ale vieții și începu să se roage amar, dar cu mare rîvnă. La început se rugă în șoaptă, dar apoi, poate din întîmplare, rosti cu glas tare: Doamne! și lacrimile îi țîșniră din ochi… Mult timp plînse el și, în sfîrșit, se liniști… Poate că gîndurile lui s-ar fi schimbat, dacă ar fi trebuit să ispășească încercarea sa neizbutită de ieri… dar iată că-și recăpătase dintr-o dată libertatea… și acum mergea să-și întîlnească nevasta, pe jumătate mort, cu totul frînt, dar liniștit.”

Nici vorbă de gînd să se întoarcă pentru a-și relua răzbunarea. Cu toate acestea, ca european și nu ca rus, eu sper mai departe că eroul va tresări într-un minim orgoliu și-i va face felul ticălosului. Nici vorbă. Urmare a acestei transformări slavofile, Akim devine un evlavios desăvîrșit:

„Lizaveta Prohorovna îl primi cu oarecare stinghereală, dar îl lăsă binevoitor să-i sărute mîna și îl întrebă unde avea de gînd să meargă. El răspunse că mai întîi o să meargă la Kiev, iar de acolo, unde o da Dumnezeu. Ea îl lăudă pentru hotărîrea lui și-i dădu drumul. De atunci se arăta foarte rar pe acasă, dar nu uita niciodată să aducă cucoanei anaforă cu o părticică anume bine-cuvîntată pentru dumneaei… În schimb, peste tot unde se adună oamenii ruși evlavioși, puteai să vezi chipul lui slăbit și îmbătrînit, totuși încă frumos și plăcut: și la racla sfintului Serghi, și la malurile Mării Albe, și în sihăstria din Optina, și în Valaumul îndepărtat; peste tot dădeai de urma lui…

Anul acesta trecea pe lîngă dumneavoastră în rîndurile nenumărate de oameni ce mergeau în procesiune cu icoana maicii domnului la Korennaia; anul următor îl găseai stînd cu traista în spate împreună cu alți drumeți pe pridvorul lui Nikolai, făcătorul de minuni, la Mfensk… La Moscova venea aproape în fiecare primăvară.

De la un capăt la altul umbla el cu pașii săi domoli, fără grabă, și care nu se mai opreau; se zice că ar fi fost chiar pînă la Ierusalim… Părea cu totul liniștit și fericit, și oamenii, care au avut prilejul să stea de vorbă cu el, vorbeau mult de evlavia, smerenia și înțelepciunea lui.”

Teroriștii, conduși de domnișoare din lumea înaltă, cărora li se urîse de atîta bine, îl urmăresc pe țar cu o consecvență ieșită din comun pentru a-l putea asasina. Alexandru nu le făcuse nimic rău. Nici măcar nu le luase iobagii părintești. Ca să nu mai spunem că nu le luase nevasta, banii, hanul și nu-i lăsase pe drumuri, cum i-a făcut Naum lui Akim. În aceste condiții, ca european am motive să mă întreb care dintre ei erau ruși: Akim sau teroriștii?