Raport ONU: Foametea la nivel mondial s-a accentuat din nou anul trecut, iar amploarea acesteia ar putea fi fără precedent în 2022 (news.ro)

Ucraina: imperiu rezidual post-sovietic sau stat-națiune?

Ucraina cere garanții. Rusia cere garanții. Ce garanții primește, însă, România? Este „Ucraina Mare”, respectiv succesoarea Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, cu economia pe butuci, dar înarmată până în dinți de SUA & Co., vecinul dorit deopotrivă al României, UE și NATO, în condițiile unei Rusii înfrânte, unmilite și slăbite? Este vremea ca rațiunea să ia locul emoției! În orice caz, este vremea să luăm în serios Tratatul politic de bază româno-ucrainean!

De la imperiul țarist la imperiul sovietic

Uniunea Sovietică, pe bună dreptate numită de mulți „Rusia Sovietică”, nu a fost decât produsul unei alte revoluții „ghepardiene”. Această revoluție a înlocuit puterea discreționară a țarului cu puterea absolută a sovietelor (de muncitori și soldați), autocrația țaristă cu dictatura proletariatului pentru a face ca imperiul să meargă mai departe; sub o altă formă, cu o altă etichetă, dar cu același conținut și aceleași obiective.

Bolile sistemice al imperiului țarist au condus nu doar la înfrângerea lui catastrofală în lupta cu Puterile Centrale (germanice) din Primul Război Mondial, obligându-l să reculeze teritorial cum nu o mai făcuse vreodată în epoca modernă, ci și la descompunerea sa sub loviturile războiului civil și ale autodeterminării națiunilor europene. Fenomenul din urmă era efectul strategiei națiunilor imperiale vest-europene menite să dezagrege imperiile multinaționale – habsburgic, otoman și țarist – spărgându-le în state-națiune.

În contextul emancipării naționale, respectiv al revendicării dreptului popoarelor (comunități etno-culturale) de a-și avea o organizare politică proprie pe teritoriul pe care membrii lor trăiau, raportat la restul populației, ca majoritari, conducerea bolșevică post-țaristă a conceput recunoașterea formală a dreptului la autodeterminare până la secesiune (teză leninistă), pentru ca, odată separate pe criteriul cultural, formațiunile statale rezultate să se federalizeze pe criteriul unității de clasă și al solidarității intereselor de clasă, recompunând astfel imperiul. „Pentru a ne uni, să ne delimităm precis” – spunea același Vladimir Ilici Lenin. Autodeterminarea era doar alibiul continuității imperiale și preambulul reintegrării imperiale. Reintegrare care s-a făcut și manu militari sau prin procedee complementare menite a slei patosul național (cum a fost exterminarea prin foame de felul „holodomorului”).

Popoarele imperiului rus se puteau „autodetermina” numai pentru a se întoarce prin „liber consimțământ” în… imperiu. Cei care se opuneau acestei reîntoarceri erau, evident, „elementele burgheze reacționare” interesate de statul națiune doar pentru a-i conferi monopolul violenței legitime și a-l abilita astfel să joace rolul „paznicului de noapte” (expresie marxistă) al intereselor lor, circumscrise de rațiunile mișcării capitalului, producătoare de profit. Cei care se opuneau exploatării de clasă și de aceea urmăreau transformarea tuturor membrilor societății în proletari, adică în persoane având ca unică proprietate doar forța de muncă, nu puteau dori altceva decât unirea în suprastructura politică a proletariatului.

Așa se face că, teoretic, Uniunea Sovietică a fost o federație de republici sovietice. Statele-națiune desprinse din Imperiul țarist au reconstituit imperiul întrucât se proletarizaseră și, potrivit ideologiei marxist-leniniste (a se vedea, în special, lucrarea lui Engels privind originea familiei, proprietății private și statului), comunizarea mijloacelor de producție și egalitatea pe planul proprietății lăsau fără semnificație politica națională, locul naționalismului fiind luat de internaționalismul proletar. Popoarele fidele identității lor naționale, precum Polonia sau Finlanda, au rămas în afara URSS, ca state națiune, nu înainte de a purta și câștiga „războaie de secesiune” (chiar dacă, în teorie, secesiunea fusese admisă). (După autodeterminare, Basarabia s-a unit cu țara din care fusese desprinsă.)

Dezmembrarea URSS a urmat modelul decolonizării

Potrivit Constituției sovietice, adică potrivit unei constituții imperiale, republicile sovietice aveau dreptul să se retragă din uniune; ceea ce au și făcut în 1991. Rusia nu s-a opus. Dimpotrivă, a încurajat separarea.

De ce Constituția sovietică o permitea? Pentru că ori nu se credea că plecarea periferiei imperiului de capul ei este posibilă (unite silnic, republicile respective rămâneau federalizate atât timp cât forța centripetă a centrului era mai mare de cât forțele centrifuge ale periferiei), ori se făcuse în așa fel încât prin însăși structura lor multinațională, pe lângă interdependențele economice artificial create, aceste republici să nu poată trăi independent una de alta. Chiar dacă după intrarea în compunerea URSS, republicile sovietice își păstrau o față națională (constituită din simboluri naționale), compunerea și grănițuirea lor în cadrul imperiului nu s-a făcut după criteriul național, ci în baza logicii administrative și geopolitice sovietice.

Cea din urmă impunea chiar distrugerea coeziunii naționale prin deșirarea țesutului cultural, respectiv fragmentarea teritoriilor istorice și a comunităților naționale trăitoare acolo, urmată de combinarea fragmentelor de o manieră care să asigure nevoile centrului imperial referitoare la culegerea rentei imperiale, cât și la controlul economico-social al proceselor desfășurate la nivelul subiectelor pseudo-federației. (Imperiile nu sunt și nu pot fi, cu adevărat, niciodată federale.) Așa a fost creată Republica Socialistă Sovietică Ucraineană.

Pe când Imperiul Țarist se descompunea pentru a renaște sub forma URSS, celălalt mare imperiu european, Imperiul Habsburgic sau Austro-Ungar, cunoștea un proces similar, dar pe cu totul alt criteriu, respectiv pe baza principiului naționalităților. Așa au apărut statele națiune europene Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, sau au a fost desăvârșit procesul formării acestora ca în cazul Regatului României sau al Regatului Sârbilor, Slovenilor și Croaților.

De ce Rusia nu s-a opus segregării în 1991? Întrucât știa că, în fond, separarea nu va rezista și, pe de altă parte, pentru că se aștepta ca în schimbul dezintegrării voluntare a imperiului său să obțină integrarea într-o ordine euro-asiatică de la Lisabona la Vladivostok, eliberată de sub tutela militară americană, devenită inutilă. Mihail Gorbaciov mi-a vorbit despre intenția lui de a transforma URSS într-o federație veritabilă funcționând pe baze democratice, după modelul SUA, care apoi ar fi trebuit să devină parte integrantă a unei entități de tip confederal alcătuind Statele Unite ale Europei.

Eșecul transformării republicilor sovietice în națiuni civice

Lucrurile nu s-au petrecut, însă, așa. Aceasta în primul rând întrucât SUA a intervenit nu pentru a face separarea republicilor sovietice viabilă, ci pentru a face din fostele republici sovietice, „republici (state) americane de peste mări”. Un atare demers s-a conjugat și cu eforturile americane de a împiedica nașterea unui bloc euro-asiatic având ca nucleu dur vechiul tandem germano-rus (Ribbentrop-Molotov este doar numele trecător dat întâmplător unei opțiuni strategice eterne cu caracter legic), o triadă Rusia-Germania-Franța sau un patrulater Rusia-Germania-Franța-Italia. Acesta era coșmarul strategic al Americii.

După războaiele din Cecenia, începerea intervenției militare a NATO în fosta Iugoslavie și debutul infiltrării americane în Caucazul de sud (Georgia), Federația Rusă ajunsese deja să își piardă încrederea în perspectivele primirii sale în „casa comună europeană”. Pe acest fundal, în 1997, deși nici un reprezentant al Rusiei nu mi-a spus-o vreodată direct, pe diferite canale mi-a parvenit informația că Moscova ar dori ca România să nu încheie un tratat politic de bază cu Ucraina înainte de a încheia un document similar cu Rusia. Reamintesc că acele tratate erau menite a transpune în practică doctrina formulată de Președintele Franței, Edouard Balladur, potrivit căreia pacea în Europa după dispariția bipolarismului putea fi asigurată prin înghețarea frontierelor existente, la pachet cu acordarea de drepturi corespunzătoare persoanelor aparținând minorităților naționale.

În acel moment, interesele României pledau pentru asigurarea independenței, suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei astfel cum ea se desprinsese din URSS și fusese recunoscută de comunitatea internațională. Astfel România asigura un spațiu-tampon considerabil între teritoriul său și marea putere rusă cu care avea o istorie presărată de amintiri neplăcute și ale cărei apetituri imperiale puteau renaște oricând. Din rațiuni similare, tratate politice de bază cu un conținut aproape identic fuseseră semnate cu Ucraina și de Polonia, Slovacia și Ungaria. Nici România nici aceste state nu doreau să fie plasate pe prima linie a unui eventual front rusesc. Excesele posibile ale tradiționalului naționalism ucrainean, de care cu toții eram conștienți, ar fi putut fi evitate atât pe calea cooperării noastre, în nume propriu, în parteneriat sau prin intermediul UE, cu Rusia, ca factor de contrapondere, cât și pe aceea a democratizării și federalizării Ucrainei. Echilibrul geo-strategic între Ucraina și Rusia era pentru noi esențial.

Pentru ca Ucraina să supraviețuiască statutului său de republică sovietică devenind statul unei națiuni civice, condiția, acceptată de Rusia sau cel puțin negociabilă cu aceasta, era ca ea să rămână neutră. Cu alte cuvinte Ucraina ar fi trebuit să fie nu stat ucrainean, ci stat al tuturor cetățenilor ucraineni, indiferent de identitatea lor etno-culturală, condusă de ei, prin ei și pentru ei în exclusivitate. Ceea ce conducătorii ucraineni au încercat să facă, cu mai mult sau mai puțin talent, până la revoluția portocalie din 2004. Abolind multi-vectorialismul geo-strategic al Ucrainei, această revoluție, inspirată de Occidentul euro-atlantic, sub conducerea SUA, a pus capăt unui proiect politic numit Ucraina post-sovietică, viabil numai prin consensul tuturor părților interesate.

Spre a se putea bucura în siguranță de independență și suveranitate republicile desprinse din URSS cu granițele lor sovietice trebuie să se transforme din republici sovietice (state sovietice) în republici naționale (state națiune). Altminteri asistăm la repetarea problemelor născute din procesul de decolonizare când prin autodeterminarea unor comunități umane reprezentând nu națiuni, ci vechi triburi secționate prin frontiere arbitrar stabilite în funcție de puterea armată a statelor coloniale s-a ajuns la apariția unor suveranități fictive acoperind entități statele eșuate din punct de vedere politic, economic, social, militar și chiar moral. Așa se face că, de pildă, Africa, unul dintre continentele cele mai bogate, se zbate azi, după decolonizare, în sărăcie și războaie tribale.

În cazul Ucrainei, vorbim de o societate mai degrabă de tip sovietic, decât național, în care nu originea culturală comună sau proiectele comune reprezentau criteriile de coeziune, ci egalitatea grijilor existențiale creată și întreținută pe deasupra liniilor de demarcație etno-culturală, precum și fidelitatea față de centrul puterii. Când liberalizarea piețelor și abandonarea economiei de comandă au deschis calea acumulării primitive de capital, urmată de corupție și polarizare socială, coeziunea națiunii civice a dispărut și segregarea pe criterii identitar-culturale a început să se manifeste, oferind teren de manevră ambițiilor imperiale ale actorilor globali și regionali din afara Ucrainei.

În atari circumstanțe, aplicând rețete vechi, Occidentul, care își procurase la Kiev, prin efectul loviturii de stat din 2014, după încercarea semi-ratată din 2004, o conducere politică favorabilă lui, chemată însă a guverna un popor în mentalul colectiv al căruia NATO lăsase amintirea inamicului ereditar, a considerat că promovarea agendei sale ucrainene depinde de realizarea unității identitare și de renașterea vechiului naționalism ucrainean, rusofob, în formele sale cele mai pure, adică cele mai radicale, exclusiviste și brutale. Aceasta a distrus proiectul privind democratizarea Ucrainei, și pe cale de consecință a făcut imposibilă asanarea economiei sale marcate de elitele economice de pradă cu ambiții monopoliste; elite patriotice și pro-occidentale numai în măsura în care se aflau în concurență neloială cu oligarhii ruși.

Problema drepturilor istorice

Tensiunile interne din Ucraina și rivalitatea strategică dintre Rusia și SUA au adus în discuție problema „drepturilor istorice”.
Sintagma „drepturi istorice” este doar o metaforă fără valoare juridică. „Dreptul istoric” nu are „obligație corelativă” și, prin urmare, nu are cum fi nici exercitat, nici transmis, respectiv „cedat”. Referindu-se la el istoricii acreditează ideea unui fel de uzucapiune, ca să folosesc un termen juridic, care face ca posesia îndelungată a unor teritorii de către un anumit popor, să dea naștere dreptului acestuia de a pretinde exercitarea suveranității asupra lor, adică de a se organiza politic în spațiul respectiv.

Acest drept a fost invocat acum de Rusia pentru a spune că teritorii precum Crimeea sau Donbasul au aparținut în trecut Rusiei imperiale și ele i-au fost luate, prin decizia liderilor Rusiei bolșevice (Lenin, Stalin și Hrușciov), ca să se poată constitui un stat ucrainean, destinat a fi, în realitate, doar o provincie a marelui imperiu sovietic rus. Întrucât această provincie a ales desprinderea de vechiul imperiu, Rusia post-sovietică solicită restituirea „teritoriilor sale”, asupra cărora deține „dreptul istoric” de a-și exercita suveranitatea.

Sub aspect istoric lucrurile așa au stat. Așa au ajuns în compunerea statului ucrainean de azi, mai mult sau mai puțin cu complicitatea acestuia, vechi teritorii aparținând altor popoare, precum rușii, tătarii, românii, polonezii, maghiarii etc., care s-au format în mod organic acolo. Istoria nu este, însă, izvor de drept. Adevărul istoric trebuie afirmat, așa zisul „drept istoric” putând fi invocat ca argument în eventuale negocieri purtate pe baza principiilor Actului final de la Helsinki cu scopul convenirii unor modificări teritoriale echitabile. Numi așa dreptul istoric devine drept juridic. Altminteri, neavând valoare juridică, orice formă de executare silită a „dreptului istoric” este ilegală.

În istoria modernă, statele-națiune europene nu s-au format prin recunoașterea „drepturilor istorice”, ci prin invocarea „principiului naționalităților”, fiecărui popor recunoscându-i-se dreptul de a trăi în propria sa formă de organizare politică, adică în propriul stat, pe teritoriul pe care trăiește efectiv și legitim. Acesta este „dreptul națiunilor” și deocamdată el este cel recunoscut din punct de vedere juridic în ordinea internațională.

Națiunea rusă trăiește pe teritoriul statului rus, așa cum este el delimitat azi. Problemele teritoriale care constituie obiectul disputei cu Ucraina ar fi trebuit ridicate și soluționate cu prilejul autodeterminării Rusiei și Ucrainei prin desprinderea din URSS.

Problema drepturilor culturale și autodeterminarea

Persoanele aparținând comunităților etno-culturale minoritare trăitoare în mijlocul unui popor a cărui identitate culturală caracterizează un stat-națiune, așa numitele minorități naționale, au „drepturi culturale”. Acestea sunt drepturi cu valoare juridică. Recunoașterea lor are ca scop păstrarea identității culturale a persoanelor respective. Încălcarea lor sistematică și brutală, în măsura în care afectează ireversibil raporturile de încredere între majoritatea națională și minoritățile naționale, distrugând criteriile de coeziune civică ale unei societăți multiculturale, poate justifica, în primul rând, exercitarea dreptului la autodeterminare internă, ca modalitate de a împăca principiul autodeterminării cu cel al integrității teritoriale, și, abia la limită, a dreptului de autodeterminare externă. Autodeterminarea internă a fost susținută ca soluție pentru rezolvarea crizelor din Nagorno-Karabah și Transnistria, iar autodeterminarea externă a unei comunități minoritare naționale s-a aplicat în cazul Kosovo, creându-se un precedent periculos implicit invocat azi de Rusia, în cazul Republicilor Donețk și Luhansk, după ce s-a recurs la el cu referire la Abhazia și Osetia de Sud.

În 1995, în contextul primului război din Cecenia, Rusia a cerut Consiliului Europei să stabilească un cadru de drept internațional pentru autodeterminare și secesiune. Am fost numit raportor pe această temă, dar, după adoptarea unui proiect preliminar, temându-se de fixarea unor reguli clare într-o materie fluidă, conducerea organizației a decis să înghețe lucrarea. În anul 2005, după ce minoritatea rusă din fostele republici sovietice baltice primise un statut de „non-cetățeni”, adică de persoane fără vreo protecție juridică, un fel de untermenschen (adică „suboameni” – termen nazist peiorativ prin care erau desemnate rasele inferioare), Rusia a cerut Consiliului Europei să reglementeze statutul acestei minorități ai cărei membri, fie ei și aparținând unei „minorități imperiale” (adică unei minorități rămase după retragerea imperiului în care membrii săi fuseseră majoritari), tot trebuiau să se bucure de drepturi asigurătoare pentru o viață decentă. Am fost numit raportor și pe această temă (cu referire specială la situația minorității ruse din Letonia). Raportul meu a fost adoptat cu largă majoritate; inclusiv cu votul Rusiei. Rezoluția aferentă a rămas practic neaplicată. Și aceasta este o istorie care trebuie știută și avută în vedere când evaluăm atitudinea Federației Ruse în războiul din Ucraina sau când susținem că el ar fi fost total neprovocat.

Fapt este că Ucraina, în dorința de a se debarasa de identitatea sa sovietică și a consolida identitatea culturală a națiunii ucrainene, respectiv de a schimba baza culturală sovietică a statului cu o bază ucraineană, a încălcat multe din drepturile culturale ale minorităților care nu numai că trăiesc în limitele frontierelor sale de azi, dar și pe pământurile lor istorice.

Lucrurile merg, însă, mai departe. Rușii în Ucraina nu sunt chiar o minoritate, ci aproape o majoritate. Cu certitudine, suma comunităților etno-culturale din Ucraina, având o identitate culturală neucraineană, dar cetățenie ucraineană, depășește totalul etnicilor ucraineni. Ca și în Irakul post-otoman, ca să luăm numai acest exemplu, o minoritate (acolo sunnită) ajunge să conducă majoritatea (acolo șiită și kurdă). Ceea ce este rețeta sigură a crizei; mai ales atunci când marile puteri străine, în loc să joace cartea neutralității își bagă nasul și mizează pe cartea dominației externe și a satelizării.

Așa se face că pretențiile teritoriale ale Rusiei s-au adăpostit în spatele dreptului la autodeterminare. Pentru Crimeea, deja regiune autonomă în cadrul Ucrainei, s-a trecut direct la autodeterminarea externă, iar pentru cele două regiuni din Donbas, Donețk și Luhansk, s-a avut în vedere, prin acordurile de la Minsk, autodeterminarea internă. Încercarea de a se conferi un statut special regiunilor din urmă în condițiile menținerii frontierelor internaționale ale Ucrainei a eșuat nu din cauza opoziției Guvernului de la Kiev, ci din cauza forțelor naționaliste ucrainene, puternic înarmate, care țin ostatec conducerea politică oficială a țării și care nu acceptă decât formule atestând unitatea etno-culturală a țării, la nevoie prin purificare etnică. Problema era cunoscută și documentată de mult atât de către organizațiile interguvernamentale sau confederale europene (OSCE, Consiliul Europei, UE etc), din conducerea cărora și eu am făcut parte, cât și de organizațiile neguvernamentale internaționale active în domeniul democrației și drepturilor omului. Tergiversarea în rezolvarea ei a dus la recunoașterea celor două republici secesioniste de către Rusia, urmată de intervenția militară a Rusiei, cu motivul formal al protejării lor împotriva acțiunilor militare anti-secesioniste ucrainene, public anunțate.

Cele descrise aici nu legitimează intervenția militară a Rusiei, dar o pune într-un context a cărui cunoaștere și recunoaștere sunt premise obligatorii pentru găsirea soluției care să stingă războiul. Desigur, fără contribuția, mai mult sau mai puțin ocultă, a Rusiei mișcările secesioniste de care vorbim nu s-ar fi manifestat ori nu s-ar manifestat în formele cunoscute și cu rezultatele cunoscute. Totul are, însă, dacă nu o scuză, o cauză. Iar dacă se dorește ca din logica puterii brute să se treacă sub puterea dreptului și dreptul să se impună de o manieră durabilă, la baza soluțiilor trebuie pus adevărul cu toate componentele sale, convenabile și neconvenabile, în multitudinea nuanțelor sale de gri.

Lungul drum al republicii sovietice către statul național

Capacitatea de a trece peste resentimente și a întinde o mână celui aflat în nevoie, față de care nu ai nici o obligație de gratitudine, este un semn de putere și de superioritate morală. În acest sens, comportamentul românilor față de nenorocirea refugiaților ucraineni este cu atât mai admirabil cu cât nu vine în contrapartida manierei dușmănoase în care guvernele ucrainene recente au tratat minoritatea română din Ucraina.

Principiul moral sau tocmai principiul moral nu trebuie, însă, să ne facă a nu aprecia corect contextul politic și a uita de interesele noastre naționale și de obligațiile noastre față românii din Ucraina, atât de rău tratați de autoritățile ucrainene înainte de izbucnirea războiului cu Rusia.

Toate au timpul lor. În politică momentul este esențial. Este contraindicat să profiți de slăbiciunea celuilalt pentru a-ți promova interesele, dar este perfect moral să ceri prețul sprijinului tău, mai ales când acesta se plătește în „moneda” drepturilor tale până atunci încălcate.

Este de necontestat că Ucraina a încălcat tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinătate, așa numitul tratat politic de bază, încheiat cu România în 1997, cel puțin în ceea ce privește drepturile persoanelor aparținând comunității române din Ucraina.

În acest context, menționez și aspectul frecvent ignorat al diferențierii artificiale între români și moldoveni. Ucraina, care cere azi intrarea în UE, continuă să întrețină teoria stalinistă a moldovenismului și să susțină ideea că românii și moldovenii reprezintă două etnii diferite. Pentru continuatoarea unei republici sovietice este firesc.

Consecința imediată este că din punct de vedere statistic comunitatea cetățenilor ucraineni de origine română este împărțită în două și astfel ocupă un loc mult mai modest în ierarhia minorităților naționale din Ucraina, stabilită în funcție de ponderea lor în totalul populației, cu o reducere corespunzătoare de drepturi. Nu mai vorbim despre restricțiile în folosirea limbii românii și în desfășurarea învățământului în limba română. Drepturi de care minoritatea ucraineană din România beneficiază din plin.

Sursa profundă a problemei este tocmai cea deja menționată și anume aceea că Ucraina s-a constituit ca stat național independent și suveran, aspirație pe care România a susținut-o consecvent, nu pe baza principiului naționalităților, așa cum s-a întâmplat cu statele-națiune (central) europene după Primul Război Mondial, ci pe baza principiilor staliniste de constituire a republicilor populare sovietice.

Iată de ce Ucraina are nevoie de un Trianon. Adică de un tratat multilateral care să îi ofere garanția existenței sale independente și suverane pe teritoriul pe care cei ce se declară de naționalitate ucraineană sunt majoritari. Așa s-a născut și statul națiune Ungaria și chiar dacă, inclusiv astăzi, mai sunt mulți maghiari care au nostalgia regatului Ungariei cezaro-crăiești, națiunea maghiară trăiește în libertate, demnitate și siguranță, având toate motivele de a fi fericită, desigur în limitele pe care le permit calitatea guvernării interne și evoluțiile globale.

În 1918-1920, Ungariei i s-a refuzat să fie o jumătate de imperiu devenită independentă prin ruperea raporturilor cu cealaltă jumătate, dar i s-a satisfăcut dorința de a fi un stat națiune suveran și independent. Acum este vremea Ucrainei să înțeleagă că nu poate fi stat independent ca parte a fostului imperiu sovietic, căci partea are toate trăsăturile și, deci, toate viciile întregului (aroganță, exclusivism, agresivitate, după caz, expansionism), iar un „imperiu sovietic mic” va fi un permanent factor de turbulență și nu va fi tolerat ca entitate de sine stătătoare de nici una din celelalte puteri globale sau regionale, neavând nici capacitatea de a se opune dominației uneia dintre ele. Or, cum integrarea „micului imperiu” în sfera de influență a unuia dintre marile imperii rivale nu va fi acceptată de celălalt, se ajunge la războiul de felul celui ruso-american derulat sub ochii noștri, cu riscul de a deveni un război mondial nuclear.

După ce experimentul, să îi zicem „neo-sovietic”, din anii 1990 a eșuat, Ucraina se poate salva doar ca stat național democrat, constituit prin aplicarea principiului naționalității; o variantă a acestei soluții fiind federalizarea.

E timpul aplicării tratatului de bază româno-ucrainean

Președintele Zelenski, în contextul în care, absolut logic, solicită statelor vecine garanții de securitate în schimbul neutralității țării sale, respectiv al renunțării la ideea intrării Ucrainei în NATO, propune încheierea unor tratate privind folosirea limbii materne de către minoritățile naționale din Ucraina. Este prea târziu și prea puțin.

În primul rând, cel puțin România, dar și Ungaria și Polonia nu au nevoie de asemenea tratate, problema fiind reglementată în tratatele bilaterale deja existente, în conformitate cu doctrina Balladur și standardele Consiliului Europei.

Prin tratatul din 1997 cu România, Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a căpătat forță juridică în raporturile româno-ucrainene, ca și în cele româno-maghiare, și aceasta înseamnă că, după caz, teritoriile pe care locuiesc comunități naționale minoritare la nivelul statului și pe care etnia majoritară la nivel statal este minoritară, pot beneficia de dreptul la autonomie administrativă sau de un statut special definibil în funcție de particularitățile situației concrete de pe teren. Nu este vorba despre drepturi colective sau despre organizarea administrativ-teritorială pe criteriul etnic, ci despre forme de autonomie locală de natură a permite păstrarea identității culturale a comunităților etno-culturale majoritare acolo, precum și asigurarea unei vieți deopotrivă libere, demne și prospere pentru toți cei care trăiesc acolo.

În baza tratatului amintit și ținând seama de negarea continuă a drepturilor culturale ale etnicilor români din Bucovina de nord, Hotin și Bugeac, România este în drept, din punct de vedere juridic, și obligată, din punct de vedere moral, să solicite ca prin viitoarea Constituție a Ucrainei și tratatul de garanții ce se va negocia cu vecinii acesteia, să se stabilească un statut special pentru unitățile administrativ-teritoriale organizate pe teritoriile amintite, statut care să includă și garanția dreptului la autodeterminare internațională.

De asemenea, tratatul de garanții, care va trebui semnat de toți membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și recunoscut de UE, va trebui să acorde și recunoașterea și susținerea necesară euroregiunilor Prutul de Sus (Bucovina de nord) și Dunărea de Jos, create prin tratatul româno-ucrainean din 1997, oferindu-le un statut privilegiat în cadrul UE, până la completa integrare europeană a Ucrainei. Aceste euro-regiuni au fost concepute tocmai pentru a permite refacerea unității culturale și economice a națiunii române, fără modificare de frontiere și fără afectarea intereselor strategice ale statului ucrainean. După toate sacrificiile făcute pentru Ucraina, după exemplara mobilizare în sprijinul victimelor confruntării militare ruso-ucrainene, România merită un răspuns pozitiv la asemenea cereri.

În acest context, garantarea securității Ucrainei neutre, în cazul unui atac din partea unui stat terț, pe de o parte, trebuie condiționată de respectarea drepturilor cuvenite persoanelor aparținând minorităților naționale, iar pe de altă parte, trebuie să includă posibilitatea ca statele vecine să asigure, inclusiv sub aspect militar, apărarea acelor teritorii locuite majoritar de minorități naționale având aceeași origine culturală cu majoritatea cetățenilor lor, pe principiul unicității națiunii culturale.

Perspectivele felului în care va ieși Ucraina din actualul război ruso-american, în care ea este terenul de luptă și furnizorul cărnii de tun, sunt sumbre. Foarte probabil va fi zdrobită economic și amputată teritorial, fără o perspectivă reală de a se reabilita prin intrarea în UE, care și aceea probabil va veni la calendele grecești. Singura șansă reală pentru a se salva a națiunii ucrainene luptătoare, însetată de recunoaștere și de suveranitate, este aceea ca Ucraina să se transforme dintr-un succesor al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, într-un stat națiune standard, așezat pe principiul naționalității. Cu alte cuvinte, ca tratatul de pace prin care se va încheia războiul mondial pe frontul ucrainean, să fie un Trianon al Ucrainei, iar nu un alt Munchen sau o nouă Ialtă, marcate de conciliatorism imperialist sau acorduri de procentaj.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Ucraina: imperiu rezidual post-sovietic sau stat-națiune?”

  • Ca intotdeauna, a analiza deosebita a situatiei din Ucraina.
    Ar exista o nelamurire.
    Se presupune ca ar putea fi o intelegere de pace, cu neutralitatea Ucrainei si garantarea securitatii.
    Afirmati ca : “În acest context, garantarea securității Ucrainei neutre, în cazul unui atac din partea unui stat terț, pe de o parte, trebuie condiționată de respectarea drepturilor cuvenite persoanelor aparținând minorităților naționale, iar pe de altă parte, trebuie să includă posibilitatea ca statele vecine să asigure, inclusiv sub aspect militar, apărarea acelor teritorii locuite majoritar de minorități naționale având aceeași origine culturală cu majoritatea cetățenilor lor, pe principiul unicității națiunii culturale.
    De asemenea : “România este în drept, din punct de vedere juridic, și obligată, din punct de vedere moral, să solicite ca prin viitoarea Constituție a Ucrainei și tratatul de garanții ce se va negocia cu vecinii acesteia, să se stabilească un statut special pentru unitățile administrativ-teritoriale organizate pe teritoriile amintite, statut care să includă și garanția dreptului la autodeterminare internațională.
    Dar : Prin tratatul din 1997 cu România, Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a căpătat forță juridică în raporturile româno-ucrainene. A existat un Acord de la Minsk.
    Rezulta ca Ucraina a incalcat tratatul cu Romania si implicit Romania ar fi avut tot dreptul sa il denunte, si in acelasi timp ar fi avut dreptul sa ia apararea minoritatii nationale romane. Pe viitor vom solicita Ucrainei sa include in Constitutie un statut special pentru romanii nostrii.
    Daca Romania nu a facut acest lucru, din anumite motive, sa intelegem ca Rusia a avut mai mult grija de nationalitatea rusa din Ucraina si de teritoriile istorice?

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog