„Uite poza cu maimuța!”

Mulți din generația mea dețin în arhiva fotografică din copilărie măcar o poză cu maimuța pe litoral sau cu ursul împăiat, cei care ajungeau la munte în vacanță. Nu am mai fost de mult prin stațiunile noastre, așa că nu știu dacă acest obicei s-a păstrat, dar cert este că era o vreme în care nu te credea nimeni că ai fost în vacanță, dacă la întoarcere nu prezentai „certificatul”; și anume fotografia doveditoare. E adevărat că pentru cei mulți ai zilelor noastre, când sar pozele din Facebook precum puricii din coada câinelui, este greu de imaginat cum te puteai întoarce din vacanță doar cu o singură dovadă fotografică și aceea eclipsată de vreo coadă care-ți atârna pe ochi, pentru că fix atunci avea a se mișca creatura ce-ți era proptită pe un umăr.

Așadar, cred că din arhivele personale acest tip de amintire a cam dispărut, dar un program în ADN-ul nostru tot a rămas; acela de a te înghesui la poză lângă o creatură exotică. Cum urșii, leii și maimuțele își cam au locul doar la Zoo, câte grădini zoologice poți vizita doar pentru a obține suvenirul prețios? În acest context, vrând-nevrând am început să alergăm vedete. Mai întâi actori și cântăreți. Nu conta că nu îi cunoaștem și poate-n sufletul lor erau atât de obosiți încât cel mai bun zâmbet al lor putea fi doar o grimasă. Nu cred că are rost să povestesc despre isteria anilor ‘90, început de 2000, când începuseră să vină pentru concerte un Michael Jackson sau un Jon Bon Jovi. Personal nu am fost la cei amintiți, dar am făcut drumul Iași-București- Timișoara în caniculară vară 2007, doar să îl aud (impropriu ar fi spus să îl văd) pe Julio Iglesias concertând într-un ștrand și având drept „backing vocals” un cor generos de broaște, ce orăcăiau a secetă. De asemenea, îmi aduc aminte de coada infernală pentru poze și autograf, după un concert al lui Alexandru Tomescu, când tocmai începuse seria de concerte cu vioara Stradivarius, în care domnia-sa era vădit extenuat, dar noi, cei stătători la coadă, hotărâți și de nezdruncinat. Eu și colega mea ne-am primit gloriosul autograf, dar nu am mai apucat și rând la fotografie, pentru că soțul ei, un om de mare bun simț sesizând penibilul mai avea un pic și ne lua cu mătura… Ehe, frumoase vremuri!

Acum nu mai știu dacă cei peste 30 de ani se mai înghesuie la poze cu vedete din showbiz, dar sigur se înghesuie la poză cu vedetele politice sau religioase. Cum era să vină Papa și să n-ai măcar un selfie cu marele Pontif? Mai conta cumva că domnia sa se afla undeva la vreo 200 de metri în spate? Bine că sunt camerele performante! Mai sunt, însă, unii care plătesc bani grei pentru vreo „drumeție” fotografică, fie ea și peste ocean. Alții, dacă nu găsesc persoana, dar tot au bătut drumul până în vreun loc îndepărtat, se pozează cu plăcuța de lângă ușa cabinetului. Problema nu ar fi că fac astfel de lucruri ci, odată cu trecerea timpului, domniile lor ajung să creadă că sunt prieteni și amici cu cei care apar în poze. Iar lângă ușă erau pentru că tocmai fuseseră chemați la o cafea. Astfel încât, toată lumea, cum începe vreo campanie electorală, își scoate din arhiva orice poză în care apare lângă un domn sau altul.

Așadar, pentru că tot este sâmbătă, vă voi propune un mic exercițiu de imaginație.

Ne găsim undeva în timp, aproximativ pe la 1400, la curtea Ungariei (că tot suntem vecini) când regele era la întâlnire oficială cu trimisul Papei…și toți am dori, să ne închinăm înaltelor fețe și să le primim binecuvântarea; echivalentul autografului și pozei din ziua de azi. Dar, în tot acest timp, situația reală arătă cam așa:

„Sigismund de Luxemburg, prin voința socrului său Ludovic cel Mare, și prin grația lui Dumnezeu, rege al Ungariei, se smuci ușor, astfel încât șoldul să i se frece de brățarul aurit al tronului. În locul cu pricina îl înțepa un purice, care se găsise să-l chinuiască tocmai în timpul acestei audiențe solemne acordate trimisului extraordinar al Papei și administratorilor Imperiului Bizantin.

Pentru Sigismund, scărpinatul, atît de necesar în clipa aceea, constituia o problemă indisolubilă. Cum să-și potolească mîncărimea cumplită, când ținea într-o mână sceptrul, iar în cealaltă sfera de aur simbolizînd globul pămîntesc? Frecarea șoldului de brățarul tronului era discretă, fiindcă participanții la grandioasa ceremonie, orînduiți în imensa sală, nu trebuiau să știe că în asemenea momente solemne „unsul lui Dumnezeu” poate să fie incomodat de un vulgar purice, ca orice plebeu sau dulău de curte.” (Căderea Constantinopolului – vol I – Vintilă Corbul)

Nu vă oblig, dar măcar, înainte de a da buzna peste orice om, mai întâi analizați dacă este locul, cazul și momentul; abia mai apoi să vă buluciți.
Dar, cum am mai spus, de multe ori vorbesc din propria-mi experiență. Astfel am ajuns ca în arhiva personală să am o fotografie cu un fost premier, care în prezent este cel de-al 12-lea președinte al Turciei. Mi-am amintit de dumnealui, pentru că draga noastră Cora a menționat că azi, când scriu, 26 februarie, este ziua dumnealui de naștere. Acum dacă aș fi „TFL-ist style” ar fi trebuit să postez pe social-media un mesaj în genul „Happy birhtday, dear Recep! Keep going! You are doing a very good job!”…Or not!

În schimb, recunosc sincer și neipocrit, că într-o vreme în care eram blondă și mergeam la congrese internaționale, într-un loc fabulos (Palatul Dolmabahce – principal centru administrativ al Imperiului Otoman) am întâlnit un om în primii săi ani de mandat ca premier. Un coleg stomatolog turc, mare admirator și care îi prevedea de atunci o îndelungată carieră politică, pentru că turcii deja îl iubeau, a cerut permisiunea pentru fotografie (poza este decupată, neavând permisiunea celorlalți de a fi făcuți public). Pentru ușa sultanului de intrare în harem nu am avut nevoie de permisiune. Și nici la Sfânta Sofia!

DSC03386

DSC03428

DSC03515

DSC03560

DSC03564 a

DSC03656

DSC03685