Ultima masă a lui Nicolae Ceaușescu în calitate de Președinte

Premoniții. Din excelentul interviu luat de Ionuț Crivăț lui Mircea Oprean, ginerele lui Nicolae Ceaușescu, rețin printre altele acest dialog:

„– Ultima întîlnire cu socrii, cea din urmă a Zoiei și a lui Valentin, pentru că Nicu era la Sibiu, cu părinții lor a fost pe 21 decembrie, seara, la cină. Cum a fost?
– Sunt lucruri pe care nu se cade să vi le spun…
– Atît cît se poate spune, domnule profesor.

– Relațiile Zoiei cu părinții săi, cu soacră-mea în special, erau destul de tensionate. Ca dovadă, încă din august 1989, nu se mai văzuseră. Motivul l-am mai amintit odată. Cazul unui profesor propus pentru un mare premiu internațional, pentru care Zoia, șefa lui, a aprobat și a girat. El a plecat, n-a luat nici premiul, dar nici nu s-a mai întors. A fost un scandal întreg.

În fine, pe 21 decembrie, seara, era într-o joi, Zoia mi-a spus să mergem la părinți. Ce intuiție extraordinară a avut. L-am sunat pe Manea, era șeful de cabinet al lui socru-meu, și i-am spus că vrem să venim. Asta era pe la 21.30. Am intrat în sediul C.C.-ului, pe la poarta B, iar cînd am intrat, ei erau la cină, era și Valentin acolo. La un moment dat este chemat la telefon, parcă de Ștefan Andrei, pe care îl sunase generalul Ion Coman, de la Timișoara. Soacră-mea, înainte să plece, a făcut un comentariu legat de muncitorii de Fabrica de Detergenți și de la Elba – echipamente electrice – care erau în grevă, spunînd că sunt mari pierderi în planul de producție dar că se vor recupera. Socru-meu era mai tăcut, Valentin era foarte agitat și, între timp, am avut un dialog cu soacră-mea. I-am spus: «Dacă ar fi fost programe la televiziune, oamenii nu și-ar fi făcut antene pentru țările vecine. Acum, dacă ăia voiau să-i mobilizeze nu aveau cum, că nu aveau antene și nu aveau motiv să și le facă, pentru că aveau postul lor». Mi-a spus doar atît: «Mircea, ai dreptate.» Asta a fost tot, ne-am luat la revedere și am plecat.”

Știam de această ultimă întîlnire a familiei Ceaușescu, excepție făcînd Nicu, nu știu din ce motive convocată, poate și semn al unei premoniții a lui Ceaușescu. Simțea că-i vine sfîrșitul și-a vrut să ia masa cu familia, ultima masă ca Președinte. Din cîte se vede Mircea Oprean refuză să vorbească prea mult despre întîlnire. Tragem totuși concluzia că problema protestelor domină reuniunea de familie, dar mai ales că atît el, cît și ea arătau îngrijorare față de derularea evenimentelor.

*

De cealaltă parte. Viorel Domenico, un istoric înzestrat cu talent de scriitor, a avut ideea unei cărți despre Cealaltă parte a Baricadei în decembrie 1989: „De cealaltă parte a baricadei”, editura IRRD, 2012. Judecînd după titlul, crezi că e vorba de Nicolae Ceaușescu față-n față cu Cei ce vor să-l răstoarne. E drept, cîteva pagini de la început au drept temă tentativa lui Nicolae Ceaușescu de a juca și cartea politică. Îl cheamă pe 21 decembrie 1989, seara, pe Ilie Verdeț, îl aduce la București pe Victor Stănculescu, în ale cărui viclenii politice crede, în timp ce Vasile Milea i se pare un militar obtuz, loial, dar incapabil de o mișcare îndrăzneață. Poate că a doua zi, 22 decembrie 1989, salvat din încercuire, ar fi demis Guvernul Dăscălescu, așa cum l-a sfătuit Ilie Ceaușescu, fratele mai cult și mai deschis la minte, și l-ar fi sacrificat pe Vasile Milea pentru represiunea de la Dalles. Viața i-a jucat o festă. Vasile Milea a vrut să iasă din joc înscenîndu-și sinuciderea, Victor Stănculescu a jucat dublu, iar Iulian Vlad i-a tras clapa. Nicolae Ceaușescu a pierdut Waterloo-ul din 22 decembrie 1989. Are totuși o mîngîiere, dacă mai poți avea o mîngîiere după ce te-au împușcat ca un cîine:

Waterloo stă după colț pentru orice Conducător din Istorie.
Pentru că în orice moment un plan bine pus la punct, impecabil, poate fi dat peste cap de ceva asemănător ploii de peste noaptea dinspre 17 spre 18 iunie 1815 sau lipsei de inițiativă a lui Grouchy.