Ultima zi în calitate „oficială” de copil

Mă gândesc necontenit, de ceva timp, că nisipul din clepsidra copilăriei începe să rămână din ce în ce mai puțin pentru mine. Mă ciocnesc mereu de realitatea vieții în momentul când văd copii veseli, distrați, amuzați, cu capul în nori și mă gândesc la cum obișnuiam și eu să fiu.

Oricât am vrea cu toții, acel „suflet de copil” din noi nu se va mai întoarce niciodată. Nu vom mai privi zilele de vară cu aceeași seninătate și voioșie, nu vom mai aștepta cu nerăbdare sărbătorile pentru a-l întâmpina pe Moș Crăciun sub brad, nu ne vor mai entuziasma lucrurile simple.

Cu sentimentul acestor stări, mă desprind de realitate și parcă sunt transpusă în trecut. Într-adevăr, nu sunt motive de tristețe, dar nostalgia trecerii timpului pare să se adâncească cu cât cresc în vârstă. Nu m-am gândit niciodată atât de amănunțit la faptul că acest prag dintre copilărie și maturitate este aproape trecut. 1 iunie, anul acesta, nu semnifică pentru mine doar ultima zi în calitate „oficială” de copil, ci și o trezire la realitate. Poate că alte lucruri mă vor preocupa, alte-mi vor fi plăcerile. Nu știu la ce să mă aștept, însă sper să rămân aceeași.

Încerc pe cât posibil să-mi păstrez acea inocență copilărească, ce aș dori să nu dispară niciodată. De câteva zile, poate fără o semnificație aparte, îmi răsună în cap un vers al unei melodii din copilărie – „aș vrea să am mereu surâsul de copil” – sincer, așa sper să și fie.
Cu dragoste, copilei din mine, care vreau să rămână la fel întotdeauna.