Ultimul domino: Cum a căzut România în consensul de la Bruxelles

Gata. S-a terminat. Alegerile nu mai trebuie anulate. Nu mai contează suspiciunile, nu mai contează neregulile, nu mai contează întrebările fără răspuns. A câștigat cine trebuie. Avem președinte. Avem „normalitate”. Avem liniște.

Finala „horror” a luat sfârșit după șase luni în care democrația din România a fost sub atac. Și nu din partea unor „agenturi străine”, așa cum a acuzat establishment-ul cu presa lui aservită și intelectualii de serviciu, ci chiar de către aceștia, sub pretextul apărării democrației. Rezultatul? România, retrogradată la statutul de regim hibrid.

Cei care jubilează astăzi victoria democrației, cu Nicușor Dan în frunte, ar trebui să-și amintească un detaliu esențial: România, potrivit analizelor internaționale, nu este o democrație consolidată, ci un regim hibrid – adică o formă de guvernare unde aparențele democratice maschează disfuncționalități grave de sistem.

Se bucură nu pentru că au câștigat un ideal democratic, ci pentru că frica și vulnerabilitatea lor au fost calmate. A venit „salvatorul” să-i protejeze de comunism, fascism și nazism – trei ideologii pe care, ironic, nu le poți combina coerent în aceeași propoziție. Vulnerabilitatea este trăsătura definitorie a electoratului pe care îl reprezintă: un public ușor de exploatat prin frică, manipulare și mitul unei Românii care ar putea „să se întoarcă în comunism”.

Dar acești oameni nu cunosc arhitectura statală și nici mecanismele prin care se instalează un regim dictatorial. Nu știu că dictatura nu vine cu urne de vot, ci cu monopol instituțional, cartelizarea informației și control total asupra spațiului public. Iar când, timp de șase luni, televiziunile „de stat” – controlate de partide politice omniprezente de peste 35 de ani – au urlat „comunism!” în fiecare dezbatere, fiecare talk-show și fiecare jurnal, realitatea s-a estompat în isterie mediatică.

România a fost ultima piesă care trebuia așezată pentru a definitiva monopolul european de la Bruxelles. Urmează Polonia. Iar odată cu ea, Bruxelles-ul își poate declara victoria împotriva tuturor mișcărilor care îi contestă autoritatea, influența și corupția sistematică de tip suprastatal — o corupție mascată sub eticheta „valorilor europene” promovate de Comisia Europeană și de recenta sa imagine-simbol: Ursula von der Leyen, condamnată pentru abuzuri de putere și lipsă de transparență în cheltuirea fondurilor publice.

Aceasta este realitatea: un centru birocratic care și-a pierdut legătura cu cetățenii, care pedepsește opoziția politică și care impune „valorile europene” nu prin convingere, ci prin șantaj financiar, presiune ideologică și control politic. În ultimii ani, UE nu doar că și-a trădat principiile fondatoare, dar le-a înlocuit cu idiocrații progresiste menite să șteargă identitățile naționale și să transforme națiunile europene în simple regiuni administrative ale unui imperiu tehnocratic.

Uniunea Europeană are totuși noroc. În interiorul său încă mai există câteva fracțiuni curajoase, din ce în ce mai mici, dar tot mai determinate, care își doresc reforme adevărate. Nu distrugerea Uniunii, ci salvarea ei — din mâinile celor care cred că Europa înseamnă exclusiv subordonare față de o ideologie oficială, față de „partidul unic” de la Bruxelles.

Sper să mă înșel, dar totul pare să indice că, de acum înainte, vom reveni la un stil de conducere prezidențial asemănător cu cel al lui Klaus Iohannis sau Traian Băsescu: rece, distant, bazat pe consens de fațadă și pe decizii luate în spatele ușilor închise. Vom reveni, probabil, la „binomul” SRI-DNA și la o nouă etapă a luptei anticorupție – o luptă necesară în esență, dar care, în trecut, a încălcat frecvent principiile fundamentale ale democrației și statului de drept, fiind folosită ca armă politică sub pretextul moralității.

Cu toții ne dorim ca viitorul președinte, Nicușor Dan, să își respecte angajamentele și să fie un președinte demn, echilibrat, responsabil. Personal, nu sunt de acord cu rezultatul acestor alegeri, dar am respect pentru instituția prezidențială și pentru funcția pe care, începând de săptămâna viitoare, o va reprezenta.

România și românii trebuie să reconsolideze respectul pentru cea mai înaltă funcție în stat. Nu pentru un om, ci pentru ceea ce simbolizează președinția: unitate, echilibru, suveranitate.

Indiferent cine ar fi câștigat, noul președinte ales nu va avea un mandat ușor. Paradoxul cel mai mare este următorul: un președinte care s-a autodefinit ca fiind „anti-sistem” va trebui acum să colaboreze și să readucă la guvernare aceleași partide care, în mod clar, și-au pierdut susținerea populară, încrederea și legitimitatea – la toate scrutinele electorale din acest an și din anul precedent.

Acesta este testul său și, indirect, testul nostru ca societate: dacă vom mai putea discerne între aparență și esență, între discurs și realitate, între promisiuni și acțiuni concrete.

Două dintre partidele pierzătoare, puternic antagonizate în ultimele luni și care, cel mai probabil, vor reveni la guvernare, ar trebui — înainte de orice altceva — să se retragă într-un conclav serios de reflecție internă. Au nevoie să își recunoască eșecurile, să își rezolve vidul de leadership și să își regândească direcția politică.

Este momentul ca aceste formațiuni să lase deoparte jocurile de culise, lupta pentru funcții și calculele de imagine și să își asume o reformă reală: una care să pună interesul național mai presus de interesele personale și de partid. România nu mai are timp de experimente politicianiste, de reciclări sterile și de mimarea responsabilității.

În altă ordine de idei, a fost o victorie interesantă și suspectă. Vreau să o felicit, înainte de toate, pe Maia Sandu, președintele Republicii Moldova, pentru performanța de a transforma turismul electoral în sport național. Un vot pe secundă? Cu siguranță, merită un loc în Guinness World Records. Nu e puțin lucru ca o țară cu o populație în scădere și o diasporă notoriu anti-unionistă să devină, brusc, factorul decisiv în alegerea președintelui României.

Pentru prima oară în istorie, așa-zisa „interferență străină” nu a venit prin boți ruși sau troli digitali din Federația Rusă. Nu, de această dată a fost cât se poate de oficială, de vizibilă și de asumată: Republica Moldova și Franța. Două state care, în mod fățiș, au interferat în alegerile din România, încălcând toate normele de diplomație și neutralitate. Ambasadori, oficiali și ONG-uri au făcut lobby deschis pentru candidatul „preferat”. Cel „corect politic”.

Diferența față de alte dăți? Acum știm clar cine sunt. Nu se mai ascund în spatele teoriilor conspiraționiste, ci acționează direct, cu nume, prenume și funcții. Iar întrebarea care se ridică este simplă: până unde mai tolerăm amestecul în treburile interne sub pretextul „valorilor europene”?

Va urma o perioadă dificilă pentru România – din punct de vedere politic, cu siguranță; din punct de vedere economic, inevitabil; iar din punct de vedere social, continuarea tensiunilor este aproape certă. Va fi o provocare atât pentru întreaga societate, cât și pentru poporul român, dar mai ales pentru electoratul care și-a pus încrederea în viitorul președinte.

Sper din toată inima ca acest electorat să nu fie, ca de atâtea ori în trecut, dezamăgit de cel pe care l-a considerat singurul salvator al națiunii.

Dar până atunci – Dumnezeu să ne aibă în pază și să binecuvânteze poporul român.

Mult succes viitorului președinte ales.

(Autor: Roland-David Sólyom)