Marcel Ciolacu: „E o speculă. Noi am făcut o mare tâmpenie. S-a vândut toată energia electrică pe anul acesta. Am vândut energia cu 200 -300 de lei, iar acum se vinde cu 4000 de lei”

Umilința, ca formă de viață

Prima dată, am ajuns pe la prânz: oameni de tot felul, mai bine sau mai prost îmbrăcați. Mulți. Foarte mulți. Tăcuți. Nu am răzbit.
A doua oară, în sfârșit de februarie, am ajuns la ora 9: am așteptat o jumătate de oră, pentru că doar pe anunțul de pe site-ul on-line programul începea la ora 9; în realitatea concretă, era ora 9:30.

O lume, tot abătută, așteptase cuminte – oameni rabdători, cei mai mulți cu masca pe față – în fața porților de la intrare. Porți de metal.
Le-am trecut totuși și l-am întrebat pe portar unde scrie ? de ce pe site e una și în viața e alta (de parcă n-aș sti?)

Ei, atunci s-a rupt cerul! de la înălțimea statutului asumat, de cel mai important prag pus în fața omului de rând înainte de a-l lăsa să ajungă la funcționarul public, a început să urle că nu știu să citesc, ar trebui să știu și că nu are nici o importanță ce scrie pe site, uite colo, vezi tu ce scrie ? – a zis – și mi-a arătat niște coli A4 ascunse sub geamuri de o curățenie îndoielnică, atârnate pe pereți, dincolo de porți, în dreapta holului de la intrare : coli scrise la calculator și care îmi puneau în fața ochilor un cu totul alt program.

Nu m-a lăsat să urc: era joi și nu era loc pentru public acolo unde aveam eu treabă. Pe site nu scria, desigur, că săptămâna de lucru a funcționarilor pe care îi căutam începe luni și se termină miercuri! Secretul ăsta era doar sub geamul din clădire. Deci, trebuia să fi venit eu înainte la sediu, să mă uit pe geam, nu pe site, și să revin când voiau „mușchii” programului abscons.

A treia oară, mi-am zis că e cu noroc: e miercuri, e martie. Am ajuns la ora 9:40, am urcat la etaj. De 10 minute, biroul cu pricina tocmai își crăpase ușile pentru noi, cei numiți ”publicul”. Trecusem atent pe lângă portar – care fusese calm și amabil, semn că se trezise cu fața în direcția cea bună.

Când am ajuns, m-am oprit lângă ușă: nu înțelegeam de ce un domn cât un munte tocmai se retrăgea cu spatele din încăperea ticsită în care mai mulți oameni, îmbrăcați mai prost sau mai bine, ascultau cu gura căscată, într-o înțepenire totală, mesajele țipate ale unei funcționare ce catadicsise să coboare între noi, acești neica nimeni târâți de viață la ușa puterilor sale!

Întâi a urlat la o bătrânică modest îmbrăcată, care își ascundea, cu o mână la gură, uimirea în care căzuse în timp ce, cu cealaltă, strângea la piept un teanc de hârtii. Femeia nu prididea să zică nimic! Nu încăpea nimic între frazele funcționarei, nici măcar un oftat.

Era clar că o certa de ceva vreme, sub privirile tâmpe ale unor oameni care nu știau ce se facă – desigur, bine că nu îi certa pe ei, așteptau să termine cu femeia, să își rezolve și ei treburile! – eu am prins numai finalul:
— Așteaptă, am zis. Nu o să mă duc eu la arhivă să aflu ce e cu dosarul tău.
— Dar cât? a întrebat, totuși, femeia.
— De unde vrei să știu eu? a continuat funcționara, deja obosită, după cele 10 minute de muncă abia parcurse din ziua de muncă abia începută. Stai acasă și te anunțăm noi.
„Stai acasă” spus așa, de la înălțimea trasului de șireturi a celei mai presus de noi.
— Am depus cererea în 2020. Sunt aproape 2 ani – a mai zis femeia.
— Da, și?
— Și eu tot din 2020, și nu am primit nici un semn, ce se întâmplă cu dosarul meu – a intervenit o altă femeie, mai bine îmbrăcată. Am venit special din străinătate, pentru asta, să aflu ce e cu cererea mea, pentru că nu răspundeți la mesaje sau la telefoane.
— Da, și? – a continuat funcționara, pe aceleași tonuri de soprană aflată în exercițiul unei funcții unice – te-am chemat noi?
— Nu, dar frații mei, a mai zis femeia, au depus cereri la domiciliul lor, în Dâmbovița, și au și primit soluțiile și banii de vreun an de zile.
— Și ce vrei să fac eu? Dacă nu-ți place, du-te acolo cu dosaru’! – a mai ”sfătuit-o” funcționara, într-un mare mișto, de parcă femeia ar fi avut această opțiune legală!

S-a întors apoi din pragul celuilalt birou, spre care tocmai se prelingea printre oameni, scuturându-se de noi, cei mulți. Apoi ne-a cerut să fim cuminți, să nu facem vreun zgomot, pentru că, uite, colegii mei lucrează, introduc date sensibile, coduri numerice, cifre, să nu greșească, așa că aveți grijă.
— Și mai lăsați-mă, a mai zis, anticipând întrebările noastre, rămase spânzurate în aer, nu vedeți că am treabă, ce-ați vrea, să vă ținem în brațe pe toți?

Desigur, asta a fost, funcționara a închis ușa, rupând în două lumea: a lor, a funcționarilor cărora le înflorește lunar salariul în buzunare pentru că noi, proștii, stăm la uși, și a noastră, cei care avem obligația de a rămâne la cheremul și urletele lor.

Oamenii au rămas să aștepte în liniște, nu se știe cât, poate până când mor? Sunt doar foști deținuți politici ai regimului trecut sau sunt copiii lor, niște fraieri care și-au permis să mai creadă o dată guvernarea. O altă guvernare care a zis, în decembrie 2020, că își pot depune dosarele pentru pensii la Comisia special constituită din cadrul Agențiilor județene pentru plăți și inspecție socială.

Eram acolo pentru un client din străinătate, fiul unui fost deținut politic condamnat la moarte de regimul comunist (și iertat în ultimul moment, dar ținut ani de zile în închisorile unui regim pe care chiar îl credeam dispărut). Un om care, deși intelectual la data condamnarii, avea să trăiască, după eliberare, până la moartea sa, din reparatul lucrurilor altora, pentru că societatea aceea, făcută pentru binele oamenilor, nu i-a mai permis să fie altceva decât un umil condamnat politic. Fratele lui, nu a avut același noroc: a fost executat de regim.

Am plecat. La lift, o femeie, aproape în lacrimi, respira greu. Am întrebat-o: cum să ajut? Într-un târziu, mi-a răspuns că o funcționară nervoasă – același etaj 2, alt birou – o certase rău, i-a zis că de ce venise acum, i-a aruncat apoi o hârtie și a dat-o afară. Nu putea înțelege femeia de ce un angajat al statului, la ora aia din zi, era deja așa de furioasă pe oameni și viață.

Venise – la instituția asta importantă din inima Bucureștiului și unde, de regulă, cei care îi trec pragul sunt oameni necăjiți, ce cară pe umeri poveri nerostite – să ceară sistarea pensiei soțului ei, care tocmai murise.

Am crezut lunile astea – așteptând cuminte, în respectul legii, etapele impuse de ei – că bieții funcționari sunt doar depășiți de situație, de muncă, de probleme, și n-au nici o vină pentru lentoarea cu care se mișcă în soluționarea dosarelor de pensii, de ajutoare sociale, ale oamenilor.
Ba au. Și pot fi aduși în instanță, să răspundă alături de instituția care le tolerează mojicia, mizeriile, ba chiar și îi plătește, în ciuda a tot – dar câți o pot face?

Oricum, este de neiertat modul în care au impus și mențin umilința, ca formă de asumare a vieții, de către cei mulți. Ați observat și dvs. că, de la o vreme, tupeul funcționarului român s-a întors la ritmul epocii de aur?

PS: Acum, pe site-ul instituției a apărut și programul real al comisiei, nu doar al instituției. Un pas mic pentru omenire, veți spune. Da, dar un pas uriaș pentru unii oameni. Cei mulți. Și, cel puțin, un început de dovadă că soluția nu e niciodată să taci și să răbzi.

Mai rămâne o problemă, desigur: programul „de lauză” al funcționarilor de la Comisia pentru aplicarea Decretului Lege 118/1990, din București.
Sau poate că programul lor, acompaniat de furiile matinale – exprimate ca o replică la faptul că existăm – a fost stabilit special pentru a-i ajuta să soluționeze dosarele… în secolul viitor și, prin aceasta, să contribuie nemijlocit, implicit, fără limite, pe pielea pârliților de muritori, la atât de importantele economii pentru bugetul de stat.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog