Un adevăr valabil și pentru scena noastră politică de azi: „În toate coaliţiile interesele aliaţilor coincid numai până la un anumit punct”

1. Am primit prin poștă volumul Stenogramele ședințelor conducerii PCR. 23 septembrie 1944-26 martie 1945. Mă surprinde că e prea subțire pentru cei 80 de lei ceruți de vînzătoare și dați de mine, desigur. Ajuns acasă, mă bate gîndul că am mai luat odată volumul ăsta. Caut mai întîi în birou, pe rafturile cu instrumente de lucru privind Istoria României, unde am și alte culegeri de stenograme din epoca respectivă, cele descoperite de Stelian Neagoe, de exemplu. Aici nu sînt. Merg în camera cu televizorul, unde am cărțile despre istoria comunismului românesc, așezate pe acoperișul dulapurilor și aici înghesuite, multe rămase pe dinafară.
Ghinion!
La începutul șirului, acolo unde încep cărțile despre perioada de după 23 august 1944, descopăr Stenogramele. Cînd și de ce le-am cumpărat nu știu. Sînt curios să văd cu cît le-am cumpărat. Descopăr cifra de 163.500, despre care nu-mi dau seama ce vrea să spună. Am două exemplare, așadar. Merită? De la Stelian Moțiu, Dumnezeu să-l ierte! am învățat că o carte cumpărată trebuie neapărat răsfoită înainte de a o pune în bibliotecă, nu de puține ori operațiune ca pusul mortului în groapă, deoarece s-ar putea să uiți c-ai cartea respectivă în bibliotecă.

Din Cuprins mă atrage titlul 1945, ianuarie 28-29-30. Stenograma discuțiilor conducerii PCR cu activiști locali privind activitatea de propagandă, presa comunistă, situația politică internă și externă ș.a. E la pagina 230. Hai la 230! Din primele rînduri aflu că e vorba de o conferință de propagandă pe țară, desfășurată la București mai multe zile. Practic e un fel de instructaj, deschis de tov. Ioșca, responsabilul secției de agit-prop a C.C.-ului. Vorbitorul anunță emoționat că e prima ședință de acest fel în istoria partidului. Fără să vrea, el dezvăluie nota de excepție a documentului. Timp de 44 de ani de acum încolo, Partidul va ține zeci de ședințe de acest fel în materie de propagandă. Aceasta mi se pare nu numai importantă, dar și emoționantă, deoarece poartă încă pecetea virginității în materie de nomenklatură. PCR era departe de cucerirea Puterii, ședința de acum e una pur politică, scutită de amestecul statului. Din Stenogramă îmi atrage atenția titlul unui punct de pe ordinea de zi: Ilie Zaharia Cum trebuie organizat un ziar. Din prima parte îmi dau seama că participă din provincie responsabili de județeană, de regională și reponsabili de ziar. Să nu uităm! Sîntem la finele lui ianuarie 1945. Partidul Comunist e doar membru al Coaliției de Guvernare, un membru mic, lipsit de importanță. Cei din sală, atît veniții din provincie, cît și șefii de la București nu s-au nomenklaturizat încă, n-au la dispoziție seducția exercitată de un partid aflat la guvernare, cu atît mai puțin de un partid unic, administrînd dictatorial țara. Cei ce activizează în presa comunistă n-au avantajele materiale de mai tîrziu, ba mai mult trebuie să facă față suspiciunii stîrnite în rîndurile intelectualilor de un partid care se numește comunist.

2. Din prefaţa cărţii lui Alecsandru Duţu, “Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945)”, reţin o vorbă a feldmareşalului german von Moltke, citată în Memoriile sale de Hans Friesner, Comandantul Grupului de Armate “Ucraina Sud”, cel care l-a văzut ultima oară pe Mareşal în după-amiaza lui 22 august 1944:

„În toate coaliţiile interesele aliaţilor coincid numai până la un anumit punct”.

O reţin ca valabilă pentru orice fel de coaliţie: electorală, de guvernare, de război, ba chiar şi de mers la furat cireşe.

3. Adus la cîrma ţării în 28 decembrie 1937 prin jocurile şmecherului Carol al II-lea, guvernul Goga-Cuza rămîne unul al veseliei absolute. Constantin Argetoianu îşi face un deliciu din a nota zilnic, în Jurnalul său, năzdrăvăniile gogiştilor şi cuziştilor, propulsaţi peste noapte de pe maidan în palatele ministeriale. „La Ministerul Muncii s-au înjurat cei doi miniştri” – consemnează sec autorul pe 3 ianuarie 1938. Armand Călinescu se încaieră la Ministerul de Interne cu subsecretarul de stat Tilică Ioanid. „Timpul” reproduce două interviuri din „Stampa”. Unul, al lui Octavian Goga şi celălalt, al lui A.C. Cuza. Interviul lui A.C. Cuza e cenzurat. Întîmplător, A.C. Cuza e liderul uneia dintre cele două formaţiuni de guvernămînt. Şefii se cenzurau unul pe celălalt!

Nota definitorie a regimului o dau însă încăierările. Se bat lăncierii cu evreii. Se bat miniştrii între ei. Nu de puţine ori, demnitarii nu ezită a se lua de păr şi cu oamenii de pe stradă, foşti şi viitori alegători. Pe 20 ianuarie 1938, Constantin Argetoianu consemnează în o întîmplare incredibilă:

„… Acum cîteva zile noul prefect de Ilfov, Odăgescu, se înapoia acasă şi pe drum, în Calea Văcăreşti, automobilul său a fost izbit de un tramvai electric ce trecea. Odăgescu a sărit asupra vatmanului şi l-a luat la palme; vatmanul a înşfăcat manivela de la motor şi a cîrpi, de cîteva ori în cap pe bătăiosul său agresor aşa încît acesta s-a prăbuşit scăldat în sînge. Dus la spita,l a trebuit să fie trepanat; era grav rănit şi cîtăva vreme a stat între viaţă şi moarte. Arestat, vatmanul a fost supus metodelor poliţieneşti şi bătut de moarte”.

Guvernul Goga-Cuza a durat pînă-n 10 februarie 1938. 44 de zile în total. Prea mult pentru o asemenea ceată haioasă!