Un alt martie negru, dar ce negru!

În 21 martie, acum 30 de ani, se încheia conflictul interetnic din Târgu Mureș, cunoscut drept „Martie negru”. Cinci oameni au murit, sute au fost răniți și brutalizați și s-a pus cruce conviețuirii dintre români și maghiari.

În acea dimineață, în zori, am ajuns cu trenul din Iași. De la gară m-am dus pe jos spre centru. Acolo, în Piața Victoriei, am văzut ițindu-se turnul falnic al Palatului Culturii. O capodoperă construită în doi ani, între 1911 și 1913, de primarul György Bernády. Omul are o poveste care merită spusă separat. A făcut în câțiva ani tot orașul, dar a avut un ghinion fantastic în dragoste.
Am ajuns în piață, m-am pus pe valiză și m-a apucat plânsul. În hohote. Era pustiu, doar niște polițiști mișunau pe acolo. M-au lăsat în pace.

Tot pe jos m-am dus spre Aleea Cornișa. Acolo trăgeam când ajungeam în oraș, prea târziu sau prea devreme pentru a putea ajunge acasă. Acolo, într-un bloc, aveam două familii, prieteni de suflet: una de români, alta mixtă-el român, ea maghiară. Îi despărțea un etaj și m-am oprit prima dată la Eva și Nelu. Mi-a deschis el. I-am îmbrățișat, ne-am așezat în bucătărie și, cum ușa era deschisă, am zărit pe hol un topor. Nelu mi-a văzut stupoarea și, stânjenit, s-a ridicat. L-a dosit sub hainele din cuier.

Le-am spus că vreau să merg la Silvia și Gimmi și i-am întrebat dacă mă însoțesc, că așa era ritualul, mergeam cu alai ca de nuntă de la unii la alții. Au dat din cap și mi-au spus să merg singură. Eva a început să plângă.

Am bătut la ușa celorlalți prieteni. Mi-a deschis Gimmi. Imediat cum am intrat, m-am uitat după ușă. Toporul era acolo. „Ai fost la Eva?”, m-a întrebat Silvia. Am dat din cap. „Ce fac, sunt bine?”, m-au întrebat amândoi deodată.

Din acea zi, între cele două familii nimic nu a mai fost ca înainte, deși s-au înțeles, în continuare, bine.
Povestea lor este povestea orașului.

În 1993 am intrat în presă, la Evenimentul zilei. În 8 martie. De atunci, fiecare martie a fost agitat.
UDMR a început să facă adunările de 15 martie, de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Și dă-i și luptă, că ne iau ungurii Ardealul. Apoi, venea 20 martie și iar se desfăceau toate rănile.
Și presa centrală descindea în urbe și amplifica și mai mult, s-a ajuns în situații absurde, că se dădeau informații că circulă tancuri pe stradă. În fine, o isterie tipic românească de la sfârșitul lunii erau toată apă. Și de zdroabă, și de nervi.

O singură remarcă, pentru că mi-a mers la suflet. La o întâlnire româno-maghiară, un scriitor maghiar povestea despre cum a trăit el Martie negru și despre trei colegi români, pe care-i chema Tudorel, Ilie și Ghiță, de care era foarte apropiat. Și a încheiat așa, referindu-se la faptul că nici până-n ziua de azi nu se știe ce a fost acolo: Eu, în autorități nu am încredere, dar am în Tudorel, Ilie și Ghiță.

Acest an a fost primul în care nu s-a vorbit nimic nici de furat Ardealul, nici de Martie negru și nici nu s-au făcut  evenimente.
Am urmărit ce fac cei din Târgu Mureș în această perioadă. De fapt, îi urmăresc mereu, că o parte din mine a rămas acolo.
S-au mobilizat împreună, fac, pe Facebook, grupuri cu nume „Fele apă, Fele víz” (e o expresie des folosită acolo – víz înseamnă apă, iar fele jumătate). Adică bilingve, și-i ajută pe oameni.
Am un fost coleg de breaslă, Sófalvi Szabolcs, care e primar în Sângeorgiu de Mureș, o comună lipită de Târgu Mureș în care populația e preponderent maghiară. Doamne, dar cât se agită omul ăsta, cât mai vine pe la București, cât mai cere, cât insistă. Și chiar a făcut multe. Acum, de când cu criza asta, praf se face. Și comunică în primul rând în limba română. Vineri a scris o postare pe Facebook doar în limba română cu 10 informații utile pentru sângeorzeni. A încheiat așa: DUMNEZEU SĂ NE AIBĂ ÎN PAZĂ! Sigur că pentru cei care nu-i cunosc pe maghiari nu-i mare lucru, dar ei își fac rugăciunile doar în limba maternă.

Și m-a mai surprins în mod plăcut ce a făcut Kelemen Hunor.
A avut, vineri, la Cluj o întâlnire cu ministrul ungar de Externe Szijjártó Péter. A scris, tot pe Facebook, o postare în maghiară și română despre ce au discutat, însă ca antet a postat imaginea cu două steaguri: al României și al Ungariei. Și l-am mai auzit odată spunând „nu ne batem joc de țara noastră”, desigur cu referire la România. Rar mi-a fost dat să simt la un politician dragul de țară, dar și îngrijorarea așa cum le-am simțit în tonul lui.

Și încă ceva. Tot ungurii au făcut un desen animat cu un personaj care explică măsurile de protecție. L-au tradus și au distribuit cu mesajul: Filmulețul lui Dóri despre coronavirus este un adevărat blockbuster in comunitatea maghiară. Acum Dóri vrea să își ajute și prietenii români. Arătați acest desen animat copiilor. Nu contează ce limbă vorbim, important este să avem grijă unii de alții.
Mă văd iarăși în 21 martie 1990. Stând, aproape fără nădejde, pe o valiză, iar în jurul meu e durere, e plâns, e disperare.