Un apel: Cine are întrebări fără răspuns despre Evenimentele din decembrie 1989?

Venit la mine acasă pentru a-mi vedea biblioteca, despre care am tot vorbit, Ovidiu Marincea, care pentru mine e, înainte de a fi purtător de cuvînt la SRI, un jurnalist interesat de Istorie, m-a întrebat de ce nu închei eu cartea Decembrie 1989. Comunismul a căzut în picioare, cu o listă de întrebări la care nu s-a răspuns, nici azi, după 30 de ani de cercetare a Evenimentelor din decembrie 1989. S-a ivit chestiunea asta în discuție cînd i-am arătat în cartea lui Nikolai Morozov, în decembrie 1989, corespondentul la București al agenției TASS, pasajul în care autorul se referă la întrebările ridicate de mine public , în 23 februarie 1990, prin eseul 22 decembrie 1989 – O după amiază cu mai multe întrebări.

Cartea lui Nikolai Morozov se numește Corespondentul Agenției TASS care a văzut totul și a fost publicată în 2002 la Editura Fundației Culturale Române.

Despre cum s-a alcătuit cartea, dar și despre relația sa cu mine înainte și după 1989, Nikolai Morozov a povestit într-un interviu acordat ziarului Adevărul în 20 martie 2017, sub titlul EXCLUSIV Interviu cu jurnalistul rus Nikolai Morozov. Un sfert de veac la Bucureşti:

„L-am cunoscut şi pe Ion Cristoiu înainte de 1989. Am aflat că el lucra la «Istoria literaturii române proletcultiste» şi cum în perioada aceea îmi pregăteam teza de doctorat, la Moscova, l-am vizitat la revista «Teatrul», unde lucra el atunci. Am mers direct la el la redacţie şi am avut o discuţie foarte interesantă şi plăcută. Cristoiu mi-a dat manuscrisul «istoriei» sale, era vorba de cinci mape imense de foi dactilografiate pe care le-am studiat cu atenţie. După revoluţie am venit la el din nou, de data aceasta la redacţia «Zigzag». Am făcut un interviu despre presa română liberă, după care el mi-a oferit o rubrică la «Zigzag», publicaţia după aceea numindu-se «Expres-magazin». Cred că am fost şi rămîn singurul jurnalist rus care a avut o rubrică permanentă într-o publicaţie românească, tipărind săptămînal cîte un articol. Rubrica s-a numit «Corespondentul agenţiei TASS care a văzut totul», şi îmi face o deosebită plăcere să menţionez că acest titlu, «foarte ziaristic» l-a inventat Cristoiu, fapt pentru care îi sunt foarte recunoscător. Mai tîrziu, tot el mi-a oferit, de data asta la «Evenimentul zilei», o pagină pentru a publica poze pe care le-am făcut în timpul Revoluţiei, sub titlul «Corespondentul agenţiei TASS care nu numai a văzut, dar a şi fotografiat totul». Pe baza articolelor din «Zigzag» şi «Expres-magazin», în 2002, mi-a apărut în România şi cartea despre Revoluţie.”

În Postfața cărții, sub titlul La zece ani după…, Nikolai Morozov scrie:

 „Cercetarea «enigmelor revoluţiei din decembrie» în România a inaugurat-o cunoscutul publicist Ion Cristoiu în articolul «O după amiază cu prea multe întrebări» Era vorba despre după-amiaza de 22 decembrie, cînd Ion Iliescu a sosit la televiziune însoţit de un grup de partizani şi în mod hotărît a preluat frîiele puterii. De ce un simplu director de editură (acest post îl ocupa înainte de 22 decembrie Iliescu) a început brusc să se poarte ca cineva investit cu anumite prerogative? De ce postul ministrului Apărării l-a ocupat generalul în rezervă Nicolae Militaru care, cum s-a afirmat mai tîrziu, a fost legat de GRU şi conspira împotriva lui Ceauşescu? Dacă soarta României a fost discutată la întîlnirea între Gorbaciov și Bush la Malta la 1-3 decembrie 1989?

Toate aceste «întrebări blestemate» nu au primit răspunsuri convingătoare nici pînă astăzi, deși, în afară de ziariști, o comisie parlamentară, special creată pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Serviciul Român de Informații au încercat să le răspundă.”

Recitind cartea lui Kolea, m-am dus imediat la eseul 22 decembrie 1989 – O după-amiază cu prea multe întrebări din Expres, 23 februarie 1990, pentru a vedea care sînt întrebările ridicate de mine din radiografia făcută după-amiezii de 22 decembrie 1989. Iată-le, prezentate chiar în debutul eseului:

„Chiar din primele zile ale acestui an evenimentele din decembrie 1989 au ridicat o serie de întrebări.

A fost lovitură de stat sau mişcare spontană? Sau şi una şi alta? Ce rol au jucat, cel puţin în declanşarea insurecţiei, serviciile de spionaj străine? E vreo legătură între evenimentele din decembrie şi întîlnirea de la Malta? Ce contribuţie au avut în răsturnarea lui Ceauşescu unii membri ai nomenclaturii? De ce Tudor Postelnicu şi Vasile Milea s-au purtat aşa de aberant la Timişoara? Putea fi Tudor Postelnicu atît de prost încît să nu înţeleagă ordinele lui Nicolae Ceauşescu, deşi, cum arată stenograma din 17 decembrie 1989, s-a discutat cu el, într-o singură noapte, de 15 ori? Cine a dat ordin să se tragă la Timişoara? Cîte victime au fost? Ce rol a deţinut fostul prim-secretar Radu Bălan, care, în timp ce colegii lui din Comitetul Politic Executiv se aflau arestaţi, era ales preşedintele Consiliului F.S.N. pe judeţ? Cine a decis ca armata să se retragă în cazărmi, la Timişoara, încă din seara zilei de 20 decembrie? E sau nu falsificată stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv din 17 decembrie 1989? Ce-au făcut la Timişoara Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu? Cine l-a sfătuit pe Nicolae Ceauşescu să-şi asume, prin discursul din seara lui 20 decembrie 1989, întreaga responsabilitate pentru masacrul de la Timişoara? Cine i-a sugerat ideea mitingului fatal din ziua de 21 decembrie 1989? Cine a aruncat petarda? Cine a ordonat «Foc» la Intercontinental? Cum a murit Vasile Milea? De ce a aruncat Nicolae Ceauşescu din elicopter manifestele? E un gest pueril? E un gest disperat? E un gest de om care ştia mult mai multe decît noi? Le-a aruncat el? Dacă nu, atunci cine? Cum s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale? Cum de s-a ivit pe scena politică tocmai Ion Iliescu şi nu altcineva? De ce în seara zilei de 22 decembrie 1989 teroriştii n-au tras în balconul cu noii lideri ai României? Dar, de fapt, cine a tras în mulţimea din Piaţa Palatului? Unde sînt teroriştii? Cine i-a comandat? De ce s-a grăbit Gadafi să felicite printre primii Revoluţia română? Cîte dintre victime sînt ale teroriştilor şi cîte ale haosului din armată? De ce au fost chemaţi cetăţenii să apere Televiziunea în noaptea de 22 spre 23? Era această instituţie atît de ameninţată? Ce puteau face nişte oameni cu mîinile goale într-o bătălie dintre armată şi terorişti? De ce-au fost imediat promovaţi în funcţii oameni din anturajul intim al lui Ceauşescu: secretari personali, traducători, ziarişti prezidenţiali? Cumva pentru că ei au oferit informaţii preţioase despre psihologia fostului dictator? De ce a apărut la proces Paul Niculescu-Mizil ca martor al acuzării şi nu ca inculpat, o dată ce şi el a participat la şedinţa din 17 decembrie? Juca Paul Niculescu-Mizil un rol şi sub regia cui? De ce-au fost lichidaţi atît de repede Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu? Deţineau cumva secrete de ordin nu numai naţional, ci şi internaţional? ”

Prin întreaga mea activitate consacrată de 30 de ani deslușirii Enigmelor unuia dintre cele mai descumpănitoare evenimente ale secolului XX nu numai în Romînia, dar și în Europa, am încercat să răspund la aceste întrebări, care sugerau punerea la îndoială a tezei despre Revoluție.

Să nu uităm.
Eram la finele lui februarie 1990. Trecuseră doar două luni de la Căderea lui Ceaușescu. În România și chiar și în Europa, mai stăruia euforia Marii Revoluții din decembrie 1989. Nu se scrisese nici o carte despre după amiaza lui 22 decembrie 1989, nu apăruse nici un document, nici unul dintre cei aflați de cealaltă parte a Baricadei nu se confesase presei. Opinia publică era dominată de versiunea oficială asupra Evenimentelor, cultivată nu numai de conducerea FSN, dar și de oamenii de cultură foști dizidenți. Pe lîngă îndrăzneala de a sfida cenzura consensului, întrebările mele se bazau pe simpla observare a faptelor, supuse verificării critice. Evident, azi, după 30 de ani, multe dintre întrebări și-au găsit răspuns. Nu numai prin cărți și eseuri publicate în proporție de masă, dar și prin documente oficiale, ultimul fiind Rechizitoriul din 8 aprilie 2019. Ca să dau un exemplu de răspuns, acum știm sigur că Teroriștii n-au existat și că Noi am tras în Noi/După 22, drogați de Psihoza Teroristă, creată și întreținută de Armată în complicitate cu Ion Iliescu.

Sînt și întrebări care n-au primit răspuns nici acum. Ca, de exemplu, cea despre anturajul intim al lui Nicolae Ceaușescu. Au fost infiltrați pe lîngă Ceaușescu oameni ai serviciilor secrete străine sau consilierii au trecut rapid de partea Poporului, în bine cunoscutul stil oportunist moldo-valah?

Oricît ar părea de ciudat, cei 30 de ani de dezvăluiri, deși au lămurit multe întrebări, au ridicat altele, la fel de chinuitoare ca și cele din debutul postdecembrismului.
Mie cel puțin mi-au apărut după lectura studiilor, eseurilor, cărților și documentelor oficiale despre Evenimente. Pentru că în loc să-mi dea răspuns la întrebările pe care mi le puneam, fiecare carte adăuga alte și alte întrebări. Cartea lui Nikolai Morozov, recitită acum, la începutul lui 2020, mi-a stîrnit o nouă întrebare prin una dintre mărturiile celui care a fost corespondentul agenției TASS în timpul Evenimentelor:

„Și mai era un aspect ciudat care ne neliniștea: în timpul revoluției comunicațiile funcționau ireproșabil în biroul TASS, cum nu funcționau nici în «timp de pace». Judecînd logic, autoritățile ceaușiste, care în perioada 21-22 decembrie mai dețineau încă posturi-cheie, ar fi trebuit să ne împiedice să informăm despre evenimentele din București! Înseamnă că cineva era interesat ca noi să putem transmite nestingheriți știri la Moscova! Asupra acestui «mister al revoluției» nu a dat un răspuns lămuritor nici domnul Virgil Măgureanu cînd respectiva întrebare i-a fost pusă de către unul dintre colegii mei”

Lista cu întrebări am planificat-o să fie pusă la finele cărții Decembrie 1989. Comunismul a căzut în picioare.
Alcătuirea listei s-a dovedit însă complicată. Sînt întrebări pe care mi le-am pus și eu citind și recitind ceea ce s-a publicat despre Decembrie 1989. Sînt sigur însă că există și întrebări la care nu m-am gîndit. Pentru a nu le pierde, am sunat pe cîțiva dintre cei știuți de mine cu preocupări despre Decembrie 1989, rugîndu-i să-mi trimită întrebările pe care ei și le-au pus. Mi-au răspuns pînă acum: Mirel Curea, Tiberiu Iacob. Puțini față de numărul însemnat de români despre care cred că au și ei întrebări fără răspuns despre Evenimente. De aceea, mi-am zis să mă adresez cititorilor cristoiublog.ro și Evenimentului zilei. Cine are întrebări pe care să le trec pe listă să le posteze la finele acestui articol.

Mulțumesc anticipat!