Un arhitect, un scriitor şi zâmbetul de pe chipul unei persoane

În mintea mea, doi oameni îşi vorbesc despre frumuseţea universului, încalte au luat cu ei esenţa arhitecturii şi a literaturii despre care au reflectat, scris şi vorbit o viaţă întreagă, lăsându-ne pe noi să ne ocupăm de urâtul înrădăcinat profund în vieţile noastre. Christopher Alexander şi Alex. Ştefănescu, doi coloşi şi oameni buni, privesc spre grădinile lor de la Meadow Lodge din West Sussex, sau spre livada de cireşi dintr-un sat la sud de Bucureşti, plimbându-ne prin pădurile şi pajiştile cu flori sălbatice, într-o lumină clară şi cu mult soare, inedite pentru Anglia, sau aşezaţi comod afară, pe scaune de răchită, arătând cu drag spre ultimii copaci primiţi în dar de la prieteni.

Iar eu citesc din volumul “Eminescu, Poem cu Poem. La o nouă lectură Antumele” (Ed. ALLFA, Buc., 2017). Alex. Ştefănescu a salvat poetul de la masacrul comentariilor şi cerinţelor manualelor şcolare privind o poezie simplă, ridiculizată de un limbaj tehnic şi sofisticat, menit să te dezguste ca elev, îndepărtându-te definitiv de farmecul poemului.

Asemenea arhitecţilor şi dezvoltatorilor care vând imagini şi iluzii a unor proiecte imobiliare în 3D, lipsite de sens, pe terenuri declasate fără milă de autorităţi (“business is business”), pentru a măguli ego-ul de „proprietar” – om bolnav, incapabil de a mai aprecia naturaleţea unei case adevărate. A rămas celebră „Lecţia de literatură” a lui Alex. Ştefănescu despre poezia lui Mihai Eminescu, « Floarea Albastră », ca model de estetică a frumuseţii masacrată prin cerinţele didactice. Iată „toposul” cerut de enunţul din manual: “«Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.»”

« Locul » este din ce în ce mai artificial, existenţa sa fiind deja compromisă de case, clădiri, construcţii standardizate, proiectate şi realizate în dezacord şi fără contact direct cu acesta.  Într-un dialog cu un fost student venit să-l viziteze la casa şi biroul său din Binsted, Christopher Alexander descrie problema. Priveşte spre fereastră unde afară păsările vin să mănânce ciripindu-i mulţumite pentru agăţătoarele hrănitoare pline ochi de grăunţe. “9 out of 10 development projects that are being done now devastate the environment where they are buit. This is going on at a colossal speed and no amount of planning and architecture in the current way of thinking is going to save it. In fact, if anything, architects are contributing to it by making their particular contributions more and more fantastic so that they can be on the cover of magazines. The real issue is something that I call “adaptation”, and that means the extent to which all the little bits (building, sidewalks, staircase, anything) can be made right if it is done slowly, and with care, and by people who know the immediate vicinity.” (Sustasis Films, 2008) „9 din 10 proiecte de dezvoltare (clădiri, imobile) care se realizează acum devastează mediul în care sunt construite. Acest lucru se întâmplă cu o viteză de neimaginat, iar planificarea și arhitectura, aşa cum sunt practicate în prezent, nu le pot salva. De fapt, arhitecții contribuie la acest dezastru prin proiectele lor dintre „cele mai fantastice”, astfel încât să poată avea un loc pe coperta revistelor. Adevărata problemă este ceea ce eu numesc „adaptare”, și asta înseamnă în ce măsură toate acele mici elemente (clădire, trotuare, scară, orice) pot fi realizate corect dacă sunt făcute în timp, cu grijă, și de către oameni care cunosc imediata vecinătate a locului.” *

Între cei doi s-a instalat deja un dialog. După ce i-am citit bine, am căutat o casă prin jur care să descrie exact viziunea estetică a lui Christopher Alexander, pregătită fiind să mi se spună apoi că e o casă veche dintr-o lume de demult. Plimbându-mă la pas prin Aubonne am dat de nenumărate exemple de case lipite unele de altele, fântâni şi ferestre pline de flori, spaţii comerciale sau birouri cochete la parter, imprimerie, măcelărie, papetărie, boulangerie – toate  fac din această comună din Cantonul Vaud un exemplu de bourg viu. Cu această ocazie, am fotografiat ultima casă a Regelui Mihai I al României.

Având în minte o singură fotografie publicată în presa locală, mi-am dat seama de locul unde ar putea fi. Însă nu era suficient. Aubonne e un mic labirint, iar poza era luată dintr-un unghi, cu pudoare. Reprezenta o clădire de colţ, cu trei faţade şi mai multe intrări separate. Nu-mi doream să deranjez locul sau oamenii săi. Uitându-mă în jur, de la distanţă, am zărit o bătrână care îngrijea nişte flori într-o curte joasă. M-am apropiat de ea, am salutat-o şi i-am pus o întrebare simplă. Ea a venit spre mine, cu reţinere, iar apoi am mers împreună până în faţa intrării casei arâtându-mi-o precis, spunându-mi apoi că l-a cunoscut bine, întrucât se ocupa de curăţenia casei Regelui Mihai. Educătoarea copiilor mei, o doamnă în vărstă născută la Aubonne, avea să-mi confirme, şi să adauge un element. Pe vremuri, în acea clădire era o lăptărie  (altă „-ie”) unde ţăranii de la fermele din jur aduceau laptele. De aici poate cele două uşi de la intrare, amplasate inedit, una lângă cealaltă. E exemplul unei clădiri care s-a adaptat în timp. Viaţa e doar un moment de trecere, iar plimbarea mea din acea dimineaţă a fost inspirată de lectura lui Stewart Brand (“How buildings learn”) şi de Christopher Alexander. “One man is free at that one instant when you see in him a certain smile and you know he is himself, and perfectly at home within himself. It is when all our forces can move freely in us. When we give up the images which guide our lives. And yet, until one does let it go, it is impossible to be alive.” „Un om este liber în acel moment când vezi pe faţa sa un zâmbet și știi că în acel moment este el însuși și în perfect acord cu sine. Este atunci când suntem naturali, în armonie. Când renunțăm la imaginile care ne ghidează viața. Și totuși, până când cineva nu uită de sine, este imposibil ca el să fie în viață.” *

Privind retrospectiv, am putea identifica momentele (poate înfiorător de puţine) în care am fost în acea stare. Ele sunt legate de spaţii, case, oraşe printr-un set de caracteristici, numite generic “the quality without a name”. Dar ce e „frumuseţea de nedescris”? Sadoveanu a surprins-o în câteva cuvinte vorbind despre Iaşi, oraşul meu natal. „În realitate treceţi prin Iaşi dedeparte şi dedemult”. Sadoveanu sintetizează astfel toate monumentele, statuile, mormintele, instituţiile de cultură pentru a defini pe scurt sufletul şi unicitatea oraşului: „înaintea noastră, divers şi multicolor, pitoresc şi poetic, se desfăşura Iaşul cel bătrân, leagănul cărturarilor, al unirii, al ideilor şi mişcărilor generoase, Iaşul amintirilor şi legendelor, Iaşul fantomelor romantice. Nu-i în el turn de biserică care să nu evoce un nume de cronici, nu-i un colţ care să nu fie un mormânt al dramaticului trecut.” Într-un alt articol: „Vă mărturisesc sincer, nu doresc Iaşilor să se schimbe. Nu-i doresc clădiri nouă şi coşuri de uzine; atuncea ar fi altceva decât ceea ce este. […] Iaşii, ca să fie Iaşi, trebuie să rămâie cum a fost şi cum este. Revenind în el, să te regăseşti, ca şi ieri, într-o cetate a amintirii.” (Mihail Sadoveanu, „Publicistică”, 1904-1935, Opere vol. 19, Ed. Pentru Literatură, Buc., 1964) Melancolia şi romantismul sunt calităţile definitorii de care ar trebui să ţină cont locuitorii oraşului, dar şi orice iniţiativă urbanistică la nivel local; să-i redea vibraţia şi să-l ferească de kitsch, extravaganţă sau vulgaritate.

Simbioza dintre noi şi spaţiu creează viaţa cu evenimentele şi amintirile care se petrec acolo. Din păcate, această capacitate, deşi există în noi, nu o mai folosim de mult, de frică, din cauza metodelor impuse de alţii şi a imaginilor care ne domină. Christopher Alexander critică aceste metode care au dus la construirea de spaţii artificiale, forme copiate, lipsite de forţa interioară a celui care le construieşte. Pornind de la studierea vieţii şi asigurarea condiţiilor necesare ei, el a creat un limbaj şi un sistem de “patterns” sau modele aplicate pentru a respecta fluxul vieţii şi ritmul său natural – de la regiuni independente în lume, cu o populaţie între 2 şi 10 milioane de locuitori, până la plasarea corectă a patului în dormitor, orientat spre est. Acest limbaj a fost imaginat în urma unei aplecări către observare, cercetare, analiză şi sinteză a unui om cu o pregătire interdisciplinară riguroasă (matematică, arhitectură, chimie, filosofie, estetică şi psihologie cognitivă), a unui laborator de design în care i-a îmbarcat pe studenţii lui, a unei activităţi pedagogice de peste 35 de ani (Professor Emeritus of Architecture, University of California, Berkeley), a peste 200 de clădiri sub semnătura sa, şi a unor experienţe de teren şi proiecte sociale în locuri nealterate din lume, culturi tradiţionale sărace din punct de vedere material, dar esenţiale pentru a înţelege procesul care generează viaţa. Cum procesele nu se mai transmit în zilele noastre, Christopher Alexander le-a sintetizat în cele 253 de “patterns” sau principii care, o dată studiate, ţi se par fireşti. Ba chiar te întrebi cum de bunicii, la ţară, le aplicau fără să fi citit „A Pattern Language” (Oxford University Press, New York, 1977), pentru a-ţi da seama, într-un final, cât ne-am îndepărtat de noi înşine.

Permiteţi-mi să redau aici tot articolul „Casa în care îmi voi sfârşi viaţa” din două motive şi încă unul. Acum cred o pot distinge clar, înainte o simţeam poate la mod intuitiv, însă prefer descrierea lui Alex. Ştefănescu. Aceasta corespunde cel mai bine unui exerciţiu de imaginaţie în care am închide ochii cu toţii pentru a ne gândi şi vizualiza casa în care ne-am dori să trăim. Casa mea e într-un fel, a ta e altfel, dar esenţa demersului este aceeaşi, cei doi vorbind limba unei estetici de durată, instalată treptat, cu grijă, şi în deplin acord cu locul ales, prin responsabilizarea oamenilor, deveniţi ataşaţi definitiv de casă. Ea există deja, proiectată în mintea noastră, dar e un proces de durată, nu e o casă poză din telefon. Iată o casă care trăieşte, a unui om de cultură, pe la care a trecut multă lume, construită în timp, pe un teren aflat în România.

“Casa în care îmi voi sfârși viața” (publicat în vol. „Timp retrăit”, Curtea Veche Publishing, Buc., 2022)

« În 1994 mi-am cumpărat o bucată de pământ, de un sfert de hectar, într-un sat din sudul Bucureștiului. Terenul fusese cultivat ani la rând cu porumb și rămăsese cu un fel de șanțuri din cauză că fusese arat ani la rând cu un plug rudimentar, tras de un cal. Am plătit pentru el o sumă neverosimil de mică: echivalentul în lei a două mii de dolari. Țăranii reintraseră în posesia pământului pierdut cu peste patruzeci de ani în urmă și nu mai știau cum să-l folosească.

Mi-era clar că nu voi avea bani să-mi construiesc și o casă, dar m-am resemnat cu gândul că voi locui în continuare la bloc, în București, și că voi veni zilnic cu mașina la terenul pe care urma să amenajez o livadă. Am plantat în cel mai scurt timp pomi fructiferi (peste o sută): cireși, vișini, meri, peri, pruni, gutui, nuci și caiși; apoi viță de vie, zmeuri, afini, coacăzi, muri, soc, cătină și aluni. Am mai sădit și mesteceni, sălcii, tei, stejari, brazi și pini. Am înconjurat terenul cu un gard înalt, din plasă de sârmă groasă, călită, dublat de un gard viu format din molizi deși și întrețesuți și mi-am făcut o fântână, prevăzută cu o roată cu mâner, un cablu de oțel și o găleată cilindrică de tablă. Am făcut tot ce-am putut ca să nu mi se usuce pomii sub soarele necruțător al Bărăganului, învârtind la manivela fântânii până la istovire (încă nu aveam pompă electrică) și udându-i cu câte cinci-șase găleți de apă pe fiecare.

În 2006, printr-un norocos concurs de împrejurări, au apărut și banii necesari pentru construirea casei (cartea mea, Istoria literaturii române contemporane, la care lucrasem zece ani, s-a vândut foarte bine, iar Domnița a reușit, după zece ani de războaie juridice, să recupereze o plantație de viță de vie a familiei ei de la Valea Călugărească, naționalizată de regimul comunist). În 2007 am construit casa, modestă ca mărime, dar cochetă, placată cu piatră până sub ferestre.

Ea a devenit casa vieții mele. Aveam șaizeci de ani când m-am mutat în ea. La șaizeci de ani am căpătat statutul de cetățean al planetei Pământ, după ce până atunci fusesem un vagabond. Îmi și imaginam ce își spune Dumnezeu despre mine: Uite-l și pe Alex ăsta. Are în sfârșit un loc al lui. Acum știu de unde să-l iau când o să i se termine zilele. Până acum, dacă îl căutam la o adresă, aflam că între timp se mutase la alta.

Casa, cu parter și etaj, are trei camere mici, ca de bloc (camera mea, camera Domniței și dormitorul), și una mare, cât cele toate trei la un loc, în care îmi primesc prietenii, ca să sărbătorim ceva sau pur și simplu ca să ne bucurăm că suntem împreună.

De-a lungul anilor, livada s-a completat și s-a armonizat, a devenit o realitate misterioasă și fremătătoare, cu păsările ei (care, cu o anumită insolență, se poartă ca și cum locul le-ar aparține), cu furnicile și fluturii ei, cu pomii care undeva, sus, își întrepătrund coroanele. Așa cum o bibliotecă nu se poate face peste noapte, aducând acasă un camion de cărți, o grădină nu se poate face peste noapte. Trebuie să treacă timp ca să crească, să se așeze, să umple ingenios spațiile libere, să se diversifice și să devină totuși unitară.

Cât privește casa, și ea trebuie să se așeze, măcar câțiva centimetri, până când atinge un maximum de stabilitate. Așa cum are nevoie și de mici revizuiri, făcute în timp, devenind în cele din urmă inatacabilă de către vânturi și ploi, șoareci și insecte, coțofene obraznice și pisici vagaboande, hoți sau vizitatori nedoriți.

La etaj există o terasă pe care am instalat un telescop. Noaptea mă uit la stele sau la… avioanele care îmi survolează teritoriul.

Grădina – care este de fapt o livadă, completată fericit cu tufe de trandafir și liliac, cu viță de vie, cu o seră pentru legume și zarzavaturi, cu iarbă și păpădii și înconjurată ca de un zid verde de sute de molizi plantați unul lângă altul – creează un microclimat diferit de al împrejurimilor. Dacă ai fi adus aici pentru prima dată, legat la ochi, ai exclama cu toată convingerea: „Suntem la munte!“

Locul a fost sfințit de venirea sub cireșii înfloriți, de-a lungul anilor, a unor intelectuali de elită, care sunt sau vor deveni personaje legendare ale culturii noastre. Mi-am oferit acest răsfăț, la bătrânețe, să-mi petrec timpul numai în mijlocul unor oameni pe care îi admir, după ce în tinerețe am fost nevoit să tac politicos în prezența a numeroși indivizi proști și dizarmonici.

Aceasta este a zecea și ultima mea adresă. Aici – și nu la vreun spital sau azil de bătrâni – o să-mi găsesc sfârșitul, printre pomii mei și cu imaginea unor oameni dragi în minte. » (Alex. Ştefănescu, publicat în vol. „Timp retrăit”, Curtea Veche Publishing, Buc., 2022)

Sunt pagini de literatură şi de viaţă care urmează perfect ideea cărţii lui Christopher Alexander, „A Timeless Way of Building” (Oxford University Press, New York, 1979) – o manieră de a construi veche de mii de ani care porneşte din interior – „o graţie, o uşurinţă, un aer somnoros, un acord perfect între noi şi mediul din jur”. E un proces natural despre cum trece viaţa, şi noi cu ea.

Christopher Alexander ar fi identificat dintr-o privire limbajul folosit de Alex. Ştefănescu în realizarea casei sale, iar dialogul ar fi continuat şi despre detaliile din procesul de adaptare până la obţinerea atmosferei de viaţă de care s-a bucurat împreună cu toţi cei care i-au călcat pragul. Un dialog infinit netulburat de urâţenia de jos, de aici. Mai cred că miile de cărţi de literatură – plus cele slabe, căci le citea pe toate – i-au dat acea încredere a gesturilor pentru răspunde unor  necesităţi de bun simţ. Casa nu e una feminizată (“a house like a powder room”) cum sunt multe astăzi. Are un côté brut, un echilibru necesar unui spaţiu, ca în viaţă.

Pe scurt, iată limbajul folosit de  criticul literar Alex. Ştefănescu inspirat de “A Pattern Language”.

26. Life cycle (Ciclul vieţii)
27. House for a couple (Casa unui cuplu)
28. Your own home (Casa ta)
29. Courtyards which live (Curtea care trăieşte)
30. A room of one’s own (Camera mea)
31. Home workshop (Biroul de acasă)
32. Connection to the earth (Legătura cu pământul)
33. Fruit trees (Pomi fructiferi)
34. Tree places (Locul copacului)
35. Garden seat (O bancă pentru doi în grădină)
36. Good materials (Materiale de calitate)

Nu e de mirare că locul a fost imediat roditor, Alex. Ştefănescu a fost atent la istoricul terenului. E tristă constatarea că ţaranii nu mai ştiau cum să şi-l însuşească – dovadă a instalării unei prăpăstii în mediul rural, din cauza modului de viaţă modernizat şi a condiţiilor economice care au dus la pierderea contactului cu pământul. Însă el şi-a păstrat mintea sănătoasă de om de la ţară, întreţinută sigur şi de miile de lecturi (altundeva îşi amintintea cu drag de bunica dinspre mamă de la Boroaia, jud. Suceava) şi a început prin a planta copaci, luând astfel în calcul timpul lor de creştere si îngrijirile ulterioare. Casa s-a integrat perfect în acel loc, devenind cumva secundară în secvenţa abordării. Citindu-l, apare evidentă intenţia de a-i păstra o temperatură plăcută vara prin placarea cu pietre până la ferestre. Alegerea materialelor şi îmbinarea lor fac din gard un element sublim. Demersul său e unul gândit şi adaptat cadrului, în niciun caz dominat de vreo modă copiată sau de un produs cumpărat de-a gata. Fiecare are camera sa. “No one can be close to others without having frequent opportunities to be alone.” „Nimeni nu poate fi aproape de ceilalți fără a putea fi singur deseori.” Privind retrospectiv, casa nu a costat mult, e implicarea totală a celor doi (Alex. şi Domniţa), proiectul lor de viaţă, realizat cu bun simţ şi venit o dată cu maturitatea vârstei. „[…] am simţit mereu, nu ştiu din ce cauză, că banii câştigaţi din scris au ceva sfânt, ca sunt mai mult decât bani.” (carte-interviu de Ioana Revnic, „Convorbiri cu Alex. Ştefănescu”, Ed. ALLFA, Buc., 2013) Nu e vreo investiţie în scop de profit.

Recitit, fragmentul mi se dezvăluie în cele mai mici elemente care îl compun. Deşi nu am fost niciodată acolo, dar visând pe ascuns la un compliment a lui Alex. Ştefănescu, care ştia cum să ajungă la acel surâs a unei femei cucerite de şarmul şi pudoarea sa irezistibile, îl pot recunoaşte de departe. În urma unui proces de durată, terenul şi casa formează acum un întreg (“the wholeness”), uşor de vizualizat în mintea oricui. Casa, curtea se dezvăluie treptat asemenea desfacerii petalelor unei flori. Ne-am îndepărtat cu totul de un demers de acest fel. Alex. Ştefănescu a iubit viaţa, cu moartea ei, cu tot. Descrierea sa include elementul trecerii vieţii (life cycle), necesar în orice tip de construcţie, dar din ce în ce mai ascuns din cotidianul nostru. Christopher Alexander a criticat cimitirul ca ansamblu izolat undeva la periferia oraşului când ar putea fi gândit ca parte a unei comunităţi, asigurându-i acesteia echilibrul. Oamenii ar trebui să aibă contact zilnic atât între ei şi cât şi prin elemente reprezentative tuturor etapelor vieţii.

Iar eu am terminat cele două volume pe parcursul a 1’700 de pagini, „ A Timeless Way of Building” şi „A Pattern Language” fiind cele două jumătăţi ale aceleaşi cărţi. Christopher Alexander are o viziune filosofică, a scris un „dicţionar” cu noţiuni de bun simţ pentru a crea spaţii frumoase. A gândit o metodă la îndemâna tuturor, în sensul redescoperirii unor lucruri pe care le-am pierdut pentru a construi din nou „good human environments”, spaţii care să te atingă la suflet cum erau odată, „în the old fashioned meaning of the world”. Te învaţă să te distanţezi de ce se practică la scară largă de o sută de ani încoace şi să te întorci la tine însuţi. Nu e vreo metodă de pus în practică în mod mecanic, ci depinde de aplecarea noastră spre a redobândi încrederea gesturilor, responsabilitatea acţiunilor şi de a ne reconecta cu mediul care ne înconjoară. De fapt, în acest punct se află deplina înţelegere a conceptului de „sustainability” (durabilitate), restul eforturilor fiind infinit mai mici şi mai uşor de pus în practică.

Dar oare se mai poate prelua controlul în mâinile oamenilor de la autorităţi sau arhitecţi? Procesul de design, construcţie, planificare, detalii, nu se mai desfăşoară de mult la locul respectiv, ci în birouri, în mod controlat şi centralizat. Ar putea fi prin salvarea unui copac, protejându-l şi nu construind în locul lui, urmat de un număr infinit de acţiuni pentru a ajunge la armonia din final. Astăzi proiectele de blocuri aterizate printre case sau complexe rezidenţiale de stil “compound” sunt simptome ale unei societăţi bolnave, la polul opus oricărei adaptări frumoase, lipsite de emoţia transmisă de gardul magic a lui Alex. Ştefănescu.

Credo-ul lui Christopher Alexander rămâne pentru noi să-l studiem. “I am trying to make a building which is like a smile on a person’s face.” („Încerc să fac o clădire care să fie ca un zâmbet pe chipul unei persoane”*) Priviţi în jur pentru a vedea dezastrul în care trăim. Indiferent de ţară, clădirile sunt toate la fel, e din ce în ce mai prezentă izolarea inter-generaţională, iar oamenii înşişi se izolează între ei. Nu îşi mai doresc să interacţioneze unii cu alţii pentru a rezolva probleme care ţin de comunitatea lor, trăiesc iluzia unei reuşite „imobiliare” egoiste şi atât – fie ei proprietari, primari, dezvoltatori sau arhitecţi. Sub ochii noştri s-a instalat deja o criză îngrijorătoare. “I don’t think we really know what it looks like for a civilization to destroy itself. At the moment, the general feeling is that this is something that happened to other people, it doesn’t happen to us. I think it is very alarming.” (Christopher Alexander, 2008) „Nu cred că ne dăm seama cu adevărat cum arată o civilizație care se autodistruge. În momentul de față, sentimentul general este că acest lucru s-a întâmplat altor oameni; nu ni se întâmplă nouă. Cred că este foarte alarmant.” Nici faima celui mai mare profesor de arhitectură sau liniştea dealurilor englezeşti nu sunt la adăpost. În 2019, autorităţile au decis proiectul unei autostrăzi chiar prin aşezarea din Binsted. Din fericire, în 2024 localnicii au reuşit, printr-un efort colectiv, să salveze un peisaj natural bucolic. Christopher Alexander plecase deja.

Pe Alex. Ştefănescu îl citeam în liceu pentru că era proaspăt. Aşa îl percepeam faţă de toţi ceilalţi critici literari. Acum am reluat lectura lui şi am citit cartea de interviu a Ioanei Revnic: „[…] doresc să mă fac util prin scrisul meu, nu să intimidez. M-am gândit întotdeauna cu prietenie la cititorii mei, chiar dacă unii dintre ei, în special din rândul scriitorilor, au ajuns să mă considere inamicul public numărul unu.” La rândul său, Christopher Alexander şi-a adus critici din rândul arhitecţilor care nu l-au înţeles şi care nu au conceput că a lăsat un testament unei lumi întregi, şi nu doar şcolii de arhitectură. „Eminescu cucereşte, înainte de toate, prin capacitatea de a vedea frumuseţea lumii şi de a-i face, prin intermediul cuvintelor, şi pe alţii să o vadă”, i-ar spune Alex. Ştefănescu. « Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri-nalte ?/ De nu m-ai uita încalte,/Sufletul vieţii mele. » (M. Eminescu)

Rămân mângâiată de lectura a doi oameni cu principii şi valori.

(*traducere liberă, A.P.)

Montricher & Bougy-Villars, 21 martie 2025