Un bărbat care se pricepe la femei: Caragiale

Ori de cîte ori vine vorba de Eminescu și Caragiale, oamenii noștri de cultură, gravi cum îi știm, se grăbesc să le descopere deosebiri în plan metafizic.
Eu însă, beneficiind de avantajul de a nu fi om de cultură, cred că Eminescu și Caragiale se deosebesc într-un plan mult mai pămîntesc:
În cel al părerii despre femei.

Eminescu idealizează femeile. Caragiale se culcă cu ele!

Istoricii literari identifică pe Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, drept una dintre femeile de care se îndrăgostise Eminescu. În blegul său roman „Mite”, Eugen Lovinescu imaginează scena în care Eminescu dă buzna în casa femeii „duminică pe la patru dup-amiază” (cînd s-a găsit și el să facă o vizită!), „închis, posomorît, absent”. Nitam-nisam, poetul îi spune că i-a făcut o poezie, c-a pus-o în cutia de culori, adusă pentru Baby (femeia era măritată cu doctorul Kremnitz, medicul lui Carol I, avea și un plod), că n-o să mai vină niciodată pe aici, după care pleacă.

De cum iese pe ușă, Mite (femeia tot femeie!), trimite copilul să se joace în sufragerie, despăturește hîrtia și citește:

„Atît de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger între oameni
În calea vieții mele ieși.

Abia atingi covorul moale,
Mătasea sună sub picior,
Și de la creștet pînă-în poale
Plutești ca visul de ușor.

Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atîrnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blîndă din povești,
Nu mai zîmbi! A ta zîmbire
Mi-arată cît de dulce ești,
Cît poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrțișări de brațe reci

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.”

Reacția femeii?
Plînge de bucurie.
De bucurie nu pentru că o iubea bărbatul, ci pentru că „își realizase visul de a inspira un geniu”.

Bietul Eminescu! Mai înainte, tot în roman, Caragiale, întîlnindu-l pe stradă, îl luase din scurt:

„O iubești?
Poetul dă să protesteze.

Caragiale replică imediat:
– Nu protesta, mă, că nu te-am întrebat. Spun și eu așa: o iubești? Nu fac personalități, n-o numesc; e nemțoaica asta sau altcineva, n-are importanță: o femeie. Să zicem că o iubești. Ce-ți rămîne de făcut? Intri pe ușă ori, la nevoie, dacă devine cazul, pe fereastră și spune-i în genunchi sau nu …”.

Eminescu se revoltă. Nu toate femeile sunt Mița Baston, să le spui cum îl îndeamnă Caragiale:

„Doamnă, ori Madame, ori Gnadige Frau, după cum e de ale noastre din popor, ori e cucoană ori nemțoaică. Te iubesc și te vreau!”.

Caragiale care se culcase cu Veronica Micle fără să fi pierdut timpul compunîndu-i poezii, nu se lasă:

„Vorbești și tu! În amor, domnule, toate femeile sunt la fel: ce mi-i Mite, ce mi-i Mița! Toate procedează la fel; cu fasoane la început și cu «vitrion» la urmă, de nu mai poți scăpa de ele. Bărbatul să fie bărbat, să știe ce vrea și să meargă de-a dreptul la țintă; nu cu scări de mătase, cu versuri leșinate, cu suspine și oftări, cu ochi dați peste cap, cu serenade pe la geamuri și cu toată mizeria sentimentală, cu care ne faceți neamul de ocară. Ștefan cel Mare se iubea cu toate muierile din țara de sus și din țara de jos, iar Vlad Țepeș, de te-ar prinde înghețat pe maidan, te-ar trage în țeapă ca să dea o pildă tuturor stîrpiturilor sentimentale, care ne-au umplut literatura de văicăreli.”

Și pentru că Eminescu o ținea pe a lui, Caragiale i-o retează scurt:

„Bine atunci scrie-le înainte, dar citește-le pe urmă”.

Din cîte se vede, Eminescu n-a ținut cont de sfatul experimentatului Caragiale. Mai întîi i-a dat poezia. Și astfel, nu a ieșit nimic. Femeia a plîns de bucurie c-a intrat în istoria literaturii. Iar de culcat s-a culcat cu Maiorescu!