Un blestem postdecembrist: Reforma ca spectacol

Momente și evenimente comentate de mine. În ediția din 2 noiembrie 1998 a ziarului Cotidianul am publicat comentariul Un blestem postnoiembrist: Reforma ca spectacol. Prin postnoiembrist înțelegeam, petrecut după noiembrie 1996, cînd a venit CDR la Putere. Semnalam că pentru regimul Constantinescu Reforma era un spectacol. Acum, la relectură, îmi dau seama că am greșit. Reforma ca spectacol e un blestem postdecembrist.

Sîmbătă, toate posturile de radio și televiziune au anunțat, cu surle și trâmbițe, descinderea pe pămînt românesc a negociatorului-șef al FMI, Poul Thomsen. Pentru a ne da seama că funcționarul de la Washington, transformat prin infantilismul guvernanților într-un personaj de faima lui Napoleon, a pus tălpile sale prețioase pe asfaltul bucureștean nu era nevoie de nici o știre. Și fără osîrdia posturilor de radio și televiziune neam fi dat seama că negociatorul FMI e printre noi. Și nu pentru că el ar avea puteri paranormale, grație cărora apariția sa în București s-a făcut simțită printr-o bruscă înviorare a frunzelor pleoștite de toamnă sau printr-o transformare într-o clipă, fără să fi cunoscut actul cu pricina, a fecioarelor în femei gravide, ci prin creșterea numărului de declarații ale premierului, ale miniștrilor despre necesitatea accelerării reformei, despre închiderea întreprinderilor nerentabile. O astfel de sporire a traficului demagogic pe tema reformei, a rentabilizării, a accelerării procesului de privatizare se înregistrează, în chip automat, din noiembrie 1996, ori de cîte ori aterizează la București negociatorul-șef al FMI. În vara lui 1997, de exemplu, pe vremea guvernării Ciorbea, sosirea lui Poul Thomsen a fost precedată și urmată de aceeași trezire din somn a angajamentelor sau, mă rog, a amenințărilor privind trecerea de îndată la măsuri drastice de asanare a economiei. Acum, în fruntea Executivului se află Radu Vasile, cel ce nu obosea, în vara lui 1997, să denunțe reducerea reformei de către premierul Victor Ciorbea la aplicarea mecanică, fără crîcnire, a exigențelor FMI. Atmosfera creată de răsărirea lui Poul Thomsen la sfârșit de octombrie nu diferă însă cu nimic de cea care a marcat descinderea ilustrului personaj în spațiul nostru național cu un an în urmă. Nu numai că premierul, miniștrii din domeniul economiei, șeful FPS, ministrul Finanțelor anunță măsuri draconice pentru astuparea găurilor negre din economie, dar mai mult, se și prevestește deja o listă cu întreprinderi ce urmează a fi închise, listă ce va fi prezentată, spre aprobare, Lichidatorului Poul Thomsen.

Nu sîntem de meserie economiști. Recunoscînd-o, ne permitem, totuși, din postura de simpli cetățeni, să ne exprimăm nedumerirea față de această bizară înțelegere a economiei de către guvernanții noștri, unii dintre ei specialiști cu patalama în tranziția de la socialism la capitalism. Umilele noastre cunoștințe ne îndreptățesc să atragem atenția că rezolvarea problemei dramatice a existenței unor întreprinderi, mici sau mari, pe care legile economiei de piață le-au făcut nerentabile, trebuie să constituie obiectul unui proces legic, obiectiv, și nu al unei campanii cu iz de propagandă bolșevică. Dacă ar fi să credem politicienilor, prin Legea nr. 58 din 1991 economia autohtonă a fost așezată pe principiile tipice concurenței capitaliste. Această lege, punct crucial în tranziția de la socialism la capitalism, a dat fiecărei întreprinderi din România statutul unei firme aflate în economia de piață. Potrivit ei, o întreprindere, indiferent de proporții, are un acționar majoritar: FPS, un cetățean sau un grup de cetățeni. Ca în orice economie scoasă de sub strînsoarea centralismului de partid și de stat, întreprinderea respectivă beneficiază de o Adunare Generală a Acționarilor, un Consiliu de Administrație și un ditamai președinte al acestui din urmă organism. Pentru că ne fălim cu ipostaza de europeni, distinsului președinte i s-a zis Manager.

Ce se întîmplă într-o economie supusă asprului joc al pieței? Acționarul majoritar, proprietarul adică, fie acesta și FPS, stă cu ochii pe ce se întîmplă în întreprinderea sa. La un moment dat, el, proprietarul, observă că întreprinderea nu mai e rentabilă. Și atunci are două soluții: sau găsește un alt manager, care se angajează că va face întreprinderea rentabilă (restructurînd-o, reducînd cheltuielile, făcînd rost de contracte sau de împrumuturi, disponibilizînd personalul supradimensionat) sau, dacă își dă seama că nici Șfîntul Petru n-ar reuși s-o redreseze, o închide. Toate acestea presupun – se înțelege – o analiză riguroasă a șanselor întreprinderii, analiză pe care n-o pot face decît membrii Adunării Generale a Acționarilor și Consiliul de Administrație. Astfel spus, hotărîrea de lichidare a întreprinderii n-o pot lua decît cei ce fac parte din AGA. O cere nu numai Legea nr. 58 din 1991, dar o cer și realitățile, care presupun competențe în ce privește analiza șanselor întreprinderii doar din partea Adunării Generale a Acționarilor.

În aceste condiții, apar stranii declarațiile premierului, ale șefului FPS, ale ministrului Finanțelor privind întocmirea unei liste de întreprinderi ce vor fi lichidate sau privind blocarea de către Ministerul Finanțelor a conturilor întreprinderilor cu datorii și sistarea furnizării de energie, gaze și apă de către Ministerul Industriei și Comerțului. Procesul de dispariție și apariție a unor întreprinderi e dictat de legile pieței. Pentru ca o societate comercială să se declare în situația de a fi lichidată nu e nevoie de includerea sa pe o listă întocmită la nivel central și anunțată solemn pe posturile de radio și televiziune. Cu atît mai puțin, nu e necesar ca această listă să fie dată spre aprobare unui cetățean venit de la Washington, fie acesta și negociatorul FMI. Era suficient dacă, din decembrie 1996, de cînd s-a format noul guvern, fiecare întreprindere din România era lăsată să se analizeze singură și văzînd că nu mai are nici un viitor, să se autolichideze. Am fi avut acum încheiat procesul de asanare a economiei românești. Noi am procedat exact pe dos. După cîteva luni de orbecăială, sub plesnitura de bici a FMI, guvernul Ciorbea a dat citire, în direct la TV, faimoasei liste cu cele 17 întreprinderi lichidate.

Listă întocmită de la centru, fără respectarea Legii 58 din 1991, fără o analiză corectă a fiecărui caz. Urmările s-au văzut. O dată căzută cortina peste magnificul spectacol cu piesa „Tragica listă a lichidării”, numărul întreprinderilor supuse închiderii s-a redus la cîteva. Procesul normal, de dispariție și apariție a unor societăți comerciale a fost apoi întrerupt mai mult de un an. A venit criza guvernamentală care a durat pînă în aprilie 1998. Deși la instalare echipa Vasile a prezentat un măreț program de reformă, timp de cîteva luni nu s-a făcut nimic în acest domeniu. A fost suficientă o vizită a premierului la Washington, pentru ca brusc, la întoarcerea de peste Ocean, domnia să fie apucat de epilepsia reformismului. De cînd a revenit în țară de la întilnirea cu mai-marii FMI, Radu Vasile o ține întruna cu declarații peste declarații despre necesitatea trecerii neîntirziate la accelerarea reformei, la restructurare, la lichidarea întreprinderilor nerentabile. Premierul s-a întors de la Washington pe la începutul lui octombrie. De atunci s-a scurs aproape o lună de zile. Dacă în tot acest timp domnia sa lăsa de o parte declarațiile de cruciat al reformei și făcea într-adevăr reformă, economia noastră s-ar mai fi însănătoșit nițel. Premierul s-a rezumat doar la declarații pompoase, la avertismente dramatice, la amenințări cu nemilozitatea reformei. O excepțională interpretare a rolului de reformist de oțel într-o piesă pe care o știm deja pe de rost! Această piesă și-a sporit numărul reprezentațiilor o dată cu sosirea lui Poul Thomsen. Și, mai mult ca sigur, va continua să fie jucată și în perioada următoare. Frumos spectacol de sunet și lumini! Din păcate, economia cere nu străluciți interpreți în spectacolul „Hei-rup ul reformei”, ci făcători de reformă, nu spectacole de imagine, ci muncă tăcută, fără răsunet național și internațional, dar extrem de eficientă la capitolul rezultate concrete.
Din păcate, guvernul Vasile, ca și guvernul Ciorbea, ca și întreaga putere postnoiembristă e atinsă de acest blestem: reforma ca spectacol.