Un desfătător tezaur de prost gust

Pe vremuri, am făcut și critică literară. Ca și în cazul comentariului politic, pentru mine comentariul literar a fost un pretext de a face proză. Și nu de puține ori, mai ales cînd cartea era proastă, cronica s-a transformat într-o bucată umoristică. Așa cum s-a întîmplat cu „10 femei”, roman publicat de Al. I. Ștefănescu la Cartea Română în 1981.
Cronica publicată de mine în Scînteia tineretului din 23 mai se intitula Cînd lipsește simțul ridicolului.

Relaţiile dintre critici conţin mereu un fermecător procent de imprevizibilitate. Apelînd la comentariul cel mai adecvat stînjenitoarei situaţii în care criticul e prieten cu autorul – povestirea cărţii –, Ov. S. Crohmălniceanu ne face un nesperat serviciu, atrăgîndu-ne atenţia asupra volumului lui Al. I. Ştefănescu „10 femei“. Un nesperat serviciu, căci, deşi literatura dedicată acestei teme trebuie să constituie, prin anumite trăsături ale sale, o prioritate absolută pentru critic, fără această cinstită povestire care e cronica din România literară, nr. 18 din 29 aprilie 1982, nu ne-am fi oprit niciodată asupra unui volum cu un asemenea titlu.

Se dau azi cărţilor titluri atît de viclene, încît trebuie o imensă încredere în oameni pentru a presupune că un asemenea titlul „10 femei“, se poate referi, pur şi simplu, la o carte despre zece femei.

Nici distinsul critic (un concept des frecventat în ultimul timp, prin care literatura comunică generos cu Codul manierelor elegante) Ov. S. Crohmălniceanu şi nici alţi critici n-au observat, în comentarea volumului semnat de Al. I. Ştefănescu, o mică problemă de istorie literară. Dacă ar fi să credem unei note a autorului celor 10 povestiri din volumul de faţă aparţin unui ciclu mai amplu: „Volumul de faţă este o selecţie din lucrarea mai largă, în pregătire, «Fratele meu, Femeia», (25 de povestiri)“. Într-un „Cuvînt către Cititor“ din volumul „Fratele meu, Femeia“, apărut la Cartea românească, în 1976, ambiţia acestui ciclu e de a conţine atîtea povestiri cu şi despre femei exact cîte litere are alfabetul român:

„Am scris despre 15 femei. Nu e vorba de «condiţia» femeii. Sînt 15 cazuri dintr-o infinitate. Puteau fi 5 sau 35. Subiectul este inepuizabil, ca însăşi lumea sau materia. Poate că voi scrie exact atîtea povestiri cîte litere are alfabetul (român!). În felul acesta îmi pun o limită convenţională, care să mă salveze pe mine (şi pe Cititor) de suficienţă, precum şi de spaima «imposibilei cuprinderi»”.

Eliminînd din calcul literele ă, â, î, y, care nu pot fi de nici un folos în materie de onomastică feminină, rămîn 25 de povestiri, exact cîte ar trebui să conţină ciclul propus de Al. I. Ştefănescu. Să presupunem astfel că „10 femei“ reprezintă punctul final în realizarea originalului proiect de a da literaturii române un ciclu de povestiri de proporţiile alfabetului? Evident, nu. Cu sau fără voia autorului, cele 25 de femei, cît ar reprezenta, însumate, femeile din cele două volume, sînt doar 22. Căci în rîndul celor 10 femei din acest ultim volum, trei sînt frauduloase, simple reluări din volumul anterior: două, Felix şi Zina, cu numele lor adevărat, una, Adelaida, în travesti, sub numele de Veronica. Împlinirii grandiosului proiect al lui Al. I. Ştefănescu îi mai lipsesc 3 femei!

Dincolo de aceste mici şicane de istorie literară, rămîne, egală sieşi, strălucitoare, imprudenţa autorului de a se avînta, fără nici o măsură de precauţie, într-un subiect pe care mulţi prozatori l-au ocolit şi îl ocolesc din teama de a nu fi ridicoli. Trădată şi în sinceritatea cu care-şi afirmă intenţia de a realiza un ciclu de povestiri în directă legătură cu alfabetul, această imprudenţă îşi găseşte expresia deplină în intenţia autorului de a surprinde psihologia feminină în ipostaza sa erotică. Imensa majoritate a femeilor din volum, indiferent de vîrstă şi pregătire profesională, sînt angajate într-una sau mai multe experienţe erotice, decisive nu atît pentru ele, cît mai ales pentru bărbaţi. Carolina, eroina povestirii cu acelaşi nume, epuizează la propriu şi la figurat patru bărbaţi: septuagenarul Vermeulen, horticultorul Florică, tînărul Gema şi maturul Maicu. De altfel, femeia devoratoare, femeia-căpcăun din punct de vedere erotic, e o imagine obsedantă a întregului volum, autorul văzînd în orice personaj feminin o forţă malefică, gata oricînd să epuizeze definitiv bărbaţii prin atragerea în mrejele erosului. În viziunea lui Al. I. Ştefănescu, această forţă este cu atît mai înfricoşătoare, cu cît deseori, înfăţişările sale exterioare sînt de o cutremurătoare gingăşie. Carolina, distrugătoarea atîtor bărbaţi, e fragilitatea întruchipată: subţirică-subţirică, pe deasupra şi bolnavă de tuberculoză.

Să recunoaştem, deci, în această hotărîre de a observa şi reda literar sufletul feminin în ipostaza sa erotică o imprudenţă ieşită din comun. În primul rînd, pentru că mişcările sufleteşti sensibile, imprevizibile uneori, ale acestei stări, cer prozatorului maximă capacitate analitică, perfectă stăpînire a mijloacelor de exprimare literară a celor mai subtile nuanţe. În al doilea rînd, mai mult ca în altă parte. În rezolvarea acestei teme, de la sublim la ridicol nu e decît un pas, literatura dedicată erosului în general şi erosului feminin în special, oferind un desfătător tezaur de prost-gust în literatură. Cu toate aceste riscuri ştiute, Al. I. Ştefănescu se avîntă, fără complexul ridicolului, în epuizarea subiectului. Ba mai mult, ridicînd imprudenţa la nivelul unei cascadorii mortale, el apelează în sondarea psihologiei feminine la formula monologului interior, dificilă şi pentru un prozator femeie, d-apoi pentru un prozator bărbat. E această lipsă de precauţie efectul unei bune cunoaşteri a disponibilităţilor sau mai degrabă efectul unei totale absenţe a simţului ridicolului? Năstruşnicul proiect de a scrie un ciclu de povestiri de proporţiile alfabetului român lasă să se întrezărească răspunsul. „10 femei“ îl evidenţiază clar. Căci, în această aventură pe care şi-o asumă, Al. I. Ştefănescu nu are nici una din disponibilităţile necesare. În absenţa unui limbaj bogat, în stare a surprinde cele mai subtile nuanţe, mişcările interioare fac obiectul unui limbaj rece, greoi în complicaţiile sale savante:

„Aşa cuvîntă glasul neauzit al Văduvei, bocetul ei mut, care circulă pe spirale dezordonate, fiindcă subiective, înfruntîndu-se cu radiaţiile strict concentrice ale Frigului emanat de marea personalitate obiectivă a Cadavrului, care chiar dacă ascultă se preface a nu recepta sau care, mai sigur, nereceptînd, zace în Detaşare şi Superbie“.

Simţind probabil dificultăţile acestui limbaj rece, ivit din incapacitatea de a învia literar limbajul mort al ştiinţei, autorul apelează cu generozitate la comparativul absolut foarte.

Foarte e chemat în ajutor ori de cîte ori Al. I. Ştefănescu simte nevoia să reliefeze ceva:

„Era FOARTE tînără, aproape un copil. Doar ochii întunecaţi, cu pleoape delicate, dar FOARTE mari…“; „buzele mici, subţiri, dar FOARTE roşii“; „sînii mici, dar FOARTE gurgulaţi“; „— Hai să trecem dincolo, să culegem mure, strigă ea FOARTE aţăţată“; „prin geamul FOARTE nespălat al mizerului vehicul“; „fiind şi el FOARTE viclean“.

Mai gravă decît aceasta, e însă rapiditatea cu care Al. I. Ştefănescu face pasul de la sublim la ridicol. Cum de altfel lasă să se înţeleagă limbajul bombastic utilizat, ambiţia autorului e de a ridica relaţia erotică în plan metafizic. În consecinţă, e vizibilă strădania de a face din hîrjoana sexuală o situaţie de ordin filozofic, în care cele două elemente, bărbatul şi femeia, se află faţă în faţă ca entităţi abstracte şi nu ca persoane fizice. Cu toate eforturile autorului, puternic sprijinindu-se pe generoasele posibilităţi ale limbii române în materie de majuscule, înălţarea în spaţiu filozofic e ratată şi, în consecinţă erotismul cărţii, dorit transfigurat în idee, rămîne erotism pur şi simplu. De cel mai jos nivel deseori, ca în această ambiţie de a face din fecundare un principiu abstract, rămasă prin ratarea transfigurării într-un simbol de fecundare pur şi simplu: „Eu, poate mai mult ca tine, şi-ţi mulţumesc şi azi, cum îţi mulţumeam şi-atunci, primindu-te în mine, ca să te fac puternic, căci epoca nu te cruţa, vedeam“. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu efortul de a înălţa metafizic confruntarea specifică relaţiei erotice. Prin ratare, se ivesc astfel de declaraţii patetice, gen Miţa Baston: „Flor a plătit regeşte, cu viaţa, o bucurie care trecea mult dincolo de puterile lui. A plătit şi pentru întregul sex bărbătesc care m-a asuprit mereu“.

„10 femei“, de Al. I. Ştefănescu, e o carte care dovedeşte încă o dată cît de necesar e uneori simţul ridicolului în literatură.