Un Document istoric: Scrisoarea prin care Ionel Brătianu își anunță Proiectul de țară

Deoarece s-au făcut după Primul Război Mondial, multă lume de la noi e convinsă că reformele care au schimbat România în chip revoluționar – Introducerea votului universal și împroprietărirea țăranilor – sunt efecte ale Războiului dintre 1916 – 1918.

Nimic mai greșit.
Cele două Reforme urmau să fie realizate înainte de Război, în 1914.
Izbucnirea Conflagrației le-a amînat doar.

Proiectul votul universal și Împroprietărirea țăranilor e rezultatul participării noastre la al doilea Război balcanic. El a apărut nu în 1918, ci în 1913, anunțat de faimoasa Scrisoare a Liderului PNL, Ionel Brătianu din Viitorul, 7 septembrie 1913. Publicarea Scrisorii declanșează mecanismul gîndit de Ionel Brătianu pentru promovarea reformelor prin Revizuirea Constituției. Și ele, Reformele ar fi preins viață în 1914, dacă la finele lui iulie 1914 nu izbucnea Primul Război Mondial. Grație luptei angajate de Ionel Brătianu, înainte de declanșarea Războiului, fusese aleasă Adunarea Constituantă. Dacă nu izbucnea Războiul, ea ar fi fost convocată în 1914.

Toate cărțile de Istorie a României moderne fac referiri, scriind despre Proiectul de țară al lui Ionel Brătianu, la Scrisoarea publicată în Viitorul apărut în după-amiaza lui 7 septembrie 1913, datat, în stilul de dinainte de venirea comuniștilor, cu o zi mai tîrziu, 8 septembrie 1913.

Prin această scrisoare șeful Partidului Național Liberal își dezvăluie Proiectul de țară, cel menit a provoca o adevărată revoluție în România Mică, prin introducerea votului universal și împroprietărirea țăranilor. Că încă din 7 septembrie 1913, Ionel Brătianu declanșa mecanismul constituțional de promovare a celor mai îndrăznețe reforme din Europa, ne-o dovedește această Scrisoare. Pentru noi, cei de azi, obișnuiți cu oamenii mici ai postdecembrismului, gestul lui Brătianu descumpănește. Cum adică, un om politic român are la un moment dat în cap, ca un tot bine închegat, un Proiect de țară?

Scrisoarea e cu atît mai importantă pentru noi, cei de azi, cu cît ea mărturisește o practică politică uitată:
Cea de a declanșa o campanie printr-un material publicat în presă.

Deși toată lumea vorbește despre Scrisoare, nimeni n-a publicat-o pînă acum, nici măcar cei care au scris și publicat cărți despre Ionel Brătianu și despre PNL.
Nu pot să nu văd cu ochii mei Scrisoarea, devenită Document de Istorie.
Merg la Biblioteca Academiei și cer la sală Viitorul din septembrie 1913. Scrisoarea e publicată pe prima pagină a oficiosului PNL (deși de partid Viitorul e un ziar pe cinste), în partea stîngă, sus, pe spațiul comentariului redacțional.

N-are titlu.
Pe post de titlu e pusă data, „7 septembrie 1913”.

Scrisoarea e de la un capăt la celălalt o capodoperă de scoatere a unei concluzii din premise ținînd de realități. Ionel Brătianu pleacă de la premisa că Tratatul de la București, semnat la 10 august 1913, între Bulgaria pe de o parte și România, Serbia, Muntenegru și Grecia, pe de altă parte, desemnează România ca mare putere regională. E vorba nu numai de faptul că premierul nostru, Titu Maiorescu, a prezidat Conferința de pace, dar și de beneficiile teritoriale obținute de țara noastră:
Dobîndeam Cadrilaterul, un teritoriu la care rîvnisem după Primul Război Balcanic.
Acum era al nostru.

Scrisoarea vedea în asta rezultatul voinței populare, voință care s-a impus prin demonstrații de protest guvernului Titu Maiorescu, dispus să accepte cuminte rezultatele Conferinței de la Petersburg (1-26 aprilie 1913) care ne-a dat doar Silistra. Cînd a izbucnit al doilea Război balcanic, Poporul a cerut – scrie Ionel Brătianu – mobilizarea. Războiul împotriva Bulgariei, care ne-a adus victoria numită Pacea de la București, trece pentru Ionel Brătianu drept expresia voinței naționale, impuse guvernanților:

„Astfel acum la noi puterea voinței naționale a covîrșit inerția guvernanților și a sfîrșit prin a impune o atitudine energetică chiar acelora care, fără voință și fără mîndrie, lăsaseră ca tratatul de la Londra să împartă Turcia europeană fără participarea noastră, iar în urmă, sub imboldul conștiinței publice din ce în ce mai vii, credeau că pot restabili prestigiul Regatului prin sentința arbitrară din Petersburg, mărginind orizontul aspirațiunilor noastre în mahalalele Silistrei.

Încercarea guvernului de a înfățișa ca o izbîndă aceste roade ale politicii sale nu reuși să amăgească pe nimeni. Dimpotrivă înaintea lor, instinctul de conservare națională pătrunse tot mai adînc massele de necesitatea unei acțiuni care nu apăruse celor direct răspunzători. Revolta opiniei publice în contra insuficienței guvernului luă un caracter tot mai hotărît. Imboldul ei deveni amenințare. După dezbaterile din Petersburg, în mijlocul mulțimii, sub ferestrele palatului, primul ministru înțelese în fine că nu mai putea împiedica mobilizarea.

Conștiința masselor și logica faptelor au răzbit nechibzuința cîrmuitorilor.

Prin sine însăși situațiunea României era atît de dominantă, încît de trei ori împrejurările externe au restabilit pozițiunea favorabilă a Regatului compromisă de conducătorii lui, și sub presiunea simțămîntului general au obligat în sfîrșit pe solicitatorul anticamerelor din Londra și Petersburg să se urce pe fotoliul prezidențial din București.

Onorurile după deosebite considerațiuni au putut fi hărăzite altora, onoarea rămîne acelor care au dobîndit izbînda.”

Deși unii istorici de azi sînt mai puțin entuziaști față de Participarea României la al doilea Război balcanic, Ionel Brătianu, care plecase pe front ca ofițer, demisionînd din fruntea PNL, vede în presiunea maselor pentru intrarea în Război, dar mai ales în entuziasmul mobilizării (Tudor Arghezi dă seamă de această atmosferă în tabletele publicate de el în presa vremii), expresia unei realități de care politicianul trebuie să țină seamă:

„Odată noua îndrumare dobîndită și o intervențiune militară întreprinsă, puterea cu care au izbucnit virtuțile ostășești ale poporului nostru, suplinind la lipsuri și greșeli, au asigurat o izbîndă repede. Prin graba voioasă cu care secerătorii își părăseau holdele netăiate, prin avîntul oștenilor care pășeau peste Dunăre în urale nesfîrșite, prin răbdarea bărbătească a ofițerilor și a soldaților care în noroaiele Balcanilor vedeau noaptea venind înainte de pîine, prin eroismul senin al celor care, murind într-o supremă sforțare, își întorceau fața către țară, prin devotamentul sublim al mulțimii anonime, prin rezistența ei, prin energia ei, a strălucit înaintea lumii întregi adevărata situațiune a României de care toți ne mîndrim.

Și hotărîrea războiului și purtarea lui au adus astfel în strălucită lumină covîrșitoarea înrîurire a masselor asupra destinelor Statului și punînd în valoare însușirile poporului nostru au făcut proba a neînlăturabilei noastre datorii de a proceda cu bărbăție și fără întîrziere la tot ce e menit să dea puteri noi țărănimii noastre și să întărească conștiința solidarității claselor muncitoare cu Statul și cu dezvoltarea lui.”

Marxiștii ar spune că Ionel Brătianu recunoaște rolul maselor în Istorie.
Întemeiat pe adevărul că al doilea Război balcanic a semnalat influența crucială a maselor asupra destinelor statului, Ionel Brătianu propune cele două reforme revoluționare, menite a spori conștiința maselor că statul aparține lor și nu unei elite:

„Și hotărîrea războiului și purtarea lui au adus astfel în strălucită lumină covîrșitoarea înrîurire a masselor asupra destinelor Statului și punînd în valoare însușirile poporului nostru au făcut proba a neînlăturabilei noastre datorii de a proceda cu bărbăție și fără întîrziere la tot ce e menit să dea puteri noi țărănimii noastre și să întărească conștiința solidarității claselor muncitoare cu Statul și cu dezvoltarea lui.

Desăvîrșirea reformelor agrare printr-o intervențiune a Statului cu drept de expropriere, pentru creșterea proprietății țărănești, stabilirea colegiului electoral unic, grabnica înmulțire a tuturor mijloacelor de instrucțiune și de educațiune, îndreptarea și dezvoltarea a tot ce trebuie să înrîurească buna stare morală, fizică și economică a claselor muncitoare, se impun tot atît de imperios ca și întărirea organizării noastre militare de a cărei grabnică necesitate nu se poate nimeni îndoi.

În noile situații internaționale neamul nostru se cade să pășească către noi chemări.

În situațiunea și în însușirile lui stă suprema chezășie a viitorului său, pe care, peste orice greșeală a momentului, el nu poate să nu-l dobîndească.”

Acesta e mersul Istoriei, crede Ionel Brătianu, și cine se opune lui riscă nimicirea:

„Dar ticăloșia sau vrednicia actualelor clase conducătoare îi pot îngreuia sau ușura mersul său ascendent. Dacă, prin patimă sau prin nepricepere, ele nu vor înțelege datoria ce le incumbă astăzi și unica condițiune în care prin inteligență și prin solidarizare se pot menține în fruntea poporului, vor face un păcat mare a cărei urmare firească și nereparabilă va fi propria lor nimicire.”

Ionel Brătianu a rămas în Istoria României nu numai prin faptele, dar și prin Cuvintele sale. La editura Mediafax, am retipărit o carte din 1927 – Cuvintele unui mare român. În Prefață scoteam în evidență aplecarea lui Ionel Brătianu spre ideile generale, formulate ca ziceri istorice. O astfel de zicere e definiția dată partidului politic în Scrisoare:

„Organ temeinic al vieții constituționale un partid politic conștient este reprezentant permanent al cerințelor Statului.
Bărbații care-l compun sau care-l conduc pot dispare sau se pot schimba, datoriile sale rămîn însă vii și cresc cu aspirațiunile din care izvorăsc.”

Pentru Ionel Brătianu PNL e un astfel de partid. Devenit din gînditor al realului social-politic, lider politic, Ionel Brătianu anunță asumarea de către PNL a marelui Proiect de țară:

„Misiunea istorică a partidului național-liberal îi dictează o muncă mare și stăruitoare. Pentru îndeplinirea ei e nevoie de o consfătuire prin care să reînceapă noile lui realizări.

Într-acest scop la începutul lui Octombrie se va strînge un congres al partidului.

Cu acest prilej se va examina firește și înrîurirea partidului nostru în ultimele împrejurări, iar întrucît mă privește personal voi putea trage concluziile răspunderilor pe care le-am primit.”

Unde sînt vremurile lui Ionel Brătianu?
Au dispărut, odată cu zăpezile.