Un dușman al democrației: prejudecățile

Momente și evenimente comentate de mine. Din 1990 și pînă azi, am luptat, ca ținător de condei, împotriva prejudecăților manifeste în spațiul public, în Presă îndeosebi. Ediția din 3 septembrie 1994 a ziarului Evenimentul zilei, găzduia luarea mea de atitudine împotriva unor prejudecăți exprimate în cazul a două fapte: Închiderea ziarului Ora ca nerentabil de patronul Viorel Cataramă, plîngerea în justiție depusă de Nicu Ceaușescu împotriva senatorului PNȚCD, Șerban Săndulescu.

Cînd profetul de Dămăroaia ne-a zis că democrația și economia de piață vor avea nevoie de 20 de ani pentru a fi instaurate în România, mulți am rămas ca proasta-n tîrg:
Țepeni și cu mîna la gură, ca să ne astupăm țipatul de uimire. Noi credeam că într-o zi, două, acum, că l-am răsturnat pe „călău“ și pe „tiran“, în jurul nostru, pînă departe, se vor întinde, asemenea unor lanuri de grîu din poezia pășunistă, democrația și economia de piață în floare. Zicerile lui Silviu Brucan s-au împlinit însă. Au trecut deja 5 ani de la răsturnarea lui Ceaușescu și nimeni n-ar îndrăzni să declare cu mîna pe Biblie, fără riscul de a i se usca ciolanele, ca la toți cei ce jură strîmb, că în România democrația și economia de piață s-au copt.

S-a pus această întîrziere pe seama celor care guvernează întruna, schimbîndu-și doar măștile, din decembrie 1989.
Sigur că e așa.

Dacă acești guvernanți ar fi fost democrați din sinceritate și nu din interes, pentru că așa e la modă acum, după rochia comunistă lungă și ponosită, a venit minijupa democrației, veselă și ispititoare, poate că altfel ar fi stat lucrurile în România de azi. Sigur însă e și faptul că exasperanta lungire a procesului de trecere la democrație și economia de piață își are cauza și în prejudecățile comuniste, rămase în capul fiecăruia dintre noi, ca o mahmureală după beție. De această boală suferă toată lumea: politicieni, jurnaliști, guvernanți și guvernați. Suferă, neîndoielnic, și autorul acestor rînduri. N-au fost puține cazurile cînd am simțit tresărind în mine, ca o drojdie tulburată, stereotipii morale, politice și filosofice anterioare, de care mă credeam definitiv vindecat.

Că e o boală generală m-au convins încă o dată comentariile ivite în presă pe marginea a doua evenimente recente:
Falimentul ziarului Ora și darea în judecată a senatorului PNTCD, Șerban Săndulescu, de către Nicu Ceaușescu. Prăbușirea cotidianului condus de Nicolae Cristache a făcut să sîngereze multă cerneală în presa noastră. Printre numeroasele întrebări provocate de tragicul eveniment s-a aflat și una absurdă. Cotidianul Ora avea un tiraj sub 10.000 de exemplare. În aceste condiții, așa cum de altfel a declarat proprietarul Viorel Cataramă, ziarul producea o pagubă de cîteva zeci de milioane de lei pe lună. Văzînd cum se duc pe Apa Sîmbetei ditamai milioanele, Viorel Cataramă a decis ca Ora să-și întrerupă apariția. Mai mulți confrați din presă au sărit, ca arși, cu o întrebare revoltată: cum de și-a permis să oprească ziarul cunoscutul proprietar? Doar e milionar. Și ce contează cîteva zeci de milioane acolo, pierdute lunar, pentru ca directorul publicației să se joace și el de-a scrisul?

Ce fel de prejudecată trădează o asemenea întrebare n-are rost să insist.
E limpede că-i vorba de prejudecata comunistă potrivit căreia eficiența unui lucru nu contează.
Contează doar ca el să existe.

În urma unor declarații semnate în Evenimentul zilei, senatorul PNȚCD Șerban Săndulescu a fost dat în judecată de Nicu Ceaușescu pentru calomnie. Nu-mi pot permite să mă pronunț asupra chestiunii cine are dreptate. Rămîne ca Justiția să decidă. Îmi pot permite însă să mă pronunț asupra felului aberant în care unele gazete au primit gestul lui Nicu Ceaușescu. Darea în judecată a senatorului PNȚCD a stîrnit valuri de indignare cît casa. Cum și-a putut permite Nicu Ceaușescu o asemenea „obrăznicie“? Cum să-l dea în judecată fiul dictatorului comunist pe onorabilul senator al unui partid care a suferit de pe urma comunismului? O gazetă consideră gestul lui Nicu Ceaușescu drept, nici mai mult, nici mai puțin, expresia faptului că „resurecția forțelor comuniste atinge incredibilul“. Să mă ierte distinșii mei confrați, atît de indignați. Nu gestul lui Nicu Ceaușescu exprimă resurecția forțelor comuniste, ci revolta lor de proporții. Spre deosebire de comunism, democrația proclamă nu numai în vorbe, dar și în fapte, egalitatea cetățenilor în fața legii. Din acest punct de vedere n-are importanță cine și ce e Nicu Ceaușescu: fiu de dictator sau de disident, prost sau deștept, bogat sau sărac, cu două sau trei picioare. În calitatea sa de cetățean al României el are dreptul să dea pe oricine în judecată. N-are importanță nici faptul ca reclamatul e un distins senator PNȚCD. În fața legii, senatorul Șerban Săndulescu, membru al unui partid care s-a distins în glorioasa luptă anticomunistă, e egal cu Nicu Ceaușescu, fiul unuia dintre cei care au adus și perpetuat comunismul în România. Acceptarea de către Justiție a plîngerii depuse de Nicu Ceaușescu trebuie să ne bucure, nu să ne indigneze. Înseamnă că Justiția română recunoaște egalitatea cetățenilor țării în fața legii. Așa ar trebui să interpreteze toți procesul Nicu Ceaușescu – Șerban Săndulescu. Dacă n-ar fi, desigur, acest dușman de moarte al democrației: prejudecățile.