Un Eldorado pentru călăuze

Mai toți suntem setați pe producție și consum. Nu contează ce și cum producem ori consumăm, important e să fie mult și să fim (printre) primii care o fac. Dacă și la școală am insista pe ocuparea de locuri fruntașe, ar fi perfect! Dar școala a fost odată. Acum constatăm că, în loc să ne pregătească pentru viitor, ne îndoapă cu lucruri inutile, vechi și învechite, pe care nu le putem folosi în practică. În goana după profit. Nicio școală nu ne învață cum se poate ajunge milionar plecând de la nimic, iar dacă ne prezintă totuși cunoștințe despre mediul de afaceri, acelea sunt blamabile, mediocre și nesatisfăcătoare. Respectă legile (!) și sunt atât de departe de cele ce se petrec în jungla realității, încât nici nu mai merită să-ți pierzi timpul prețios cu mersul la școală. Mai bine cumperi o diplomă (sau mai multe) și te dedici adevăratelor și bănoaselor „operațiuni”, luându-ți învățătura direct de la sursă. Și, dacă ești un elev silitor, îți depășești maestrul cât ai clipi.

Spuneam într-un articol anterior că ființele umane învață prin imitație. Imitarea semenilor stă la baza culturii și a tradițiilor, pe care specia noastră pare a fi singura capabilă să și le construiască. (Din păcate, tot ea le și distruge la diverse intervale, dar asta e o altă poveste!) Cine nu poate transmite inteligența generațiilor următoare nu se poate dezvolta pe plan cultural, se spune. Cercetătorii opinează însă că inteligența nu prea e transmisibilă ereditar, în orice caz nu în totalitate, fiindcă niciun creier nu poate exista a doua oară, creierul însuși aflându-se în continuă schimbare. Cu excepția primelor călăuze pe drumul vieții — părinții și persoanele de referință din primii ani de acasă —, la câți alți „consilieri” mai apelăm și care dintre ei sunt indispensabili? Cât durează „transferul de inteligență” și începând de unde se poate dezvolta cea proprie? Când e benefic copiatul/imitatul, când e nociv și când ajunge să fie doar un furt, un plagiat?

Se poate ca uneori să fie la mijloc dăruirea, iar alteori impunerea, constrângerea, inocularea. Sfaturile dăruite din inimă ne ajută să ne ajutăm singuri și să facem față provocărilor care nu sunt identice decât rareori. Constrângerea (la copiat) ne îndepărtează de noi înșine, făcându-ne să ne devenim străini. Fiecare dintre noi primește în dar de la apropiați o parte a inteligenței sociale, apoi și-o dezvoltă singur pe cea proprie, cu ce-i stă la dispoziție. Și nu-i bine ca asta să se facă prin coerciție și nici prin plagiere. Să ne reamintim de transpozoni, acele gene sprințare și „egoiste”, posibil implicate în dezvoltarea personalității, a conștiinței și a creativității, și să ne reevocăm modestele noastre puteri în a le influența evoluția. Și să avem permanent în minte faptul că lucrurile pot lua și întorsături indezirabile.

În timp ce școlile profesionale și meseriile sunt amenințate cu extincția, înfloresc afacerile de mentorat. Tot mai mulți sunt convinși că pot fi călăuze și că pot face o profesie din consiliere, câștigându-și astfel existența și „ajutându-i” și pe alții să iasă din impas. Din care impas? Judecând după numărul imens de sfătuitori, s-ar zice că omenirea se află într-unul permanent. Fără sfatul cuiva și fără a-i imita pe unii și pe alții, părem să rătăcim neîncetat și să nu mai fim în stare de nimic. Presupunând că acele sfaturi „ajută”, n-ar trebui, totuși, să depășim cândva faza neputințelor și să trecem pragul spre următorul nivel? Ați reflectat vreodată la câți consilieri apelăm și la câți ni se recomandă, ni se oferă, ba chiar ni se impun? Care dintre ei sunt oportuni și de care ne putem lipsi, fiind inutili, ba chiar dăunători? Poate nu direct, fiindcă ne vor binele (!) și intenționează să câștige o pâine făcându-și „meseria”, dar cum rămâne cu cei consiliați și ce se alege de caracterul și personalitatea lor?

O căutare pe Google relevă peste 100 de milioane de rezultate în 0,41 secunde. Ce NU există pe marele internet în materie de consiliere?! Există sfaturi pentru părinți în devenire, pentru proaspeții părinți, pentru copii, adolescenți, emigranți, căutători și găsitori de joburi. Îndrumări despre cum să faci față slujbei, treburilor casnice și simptomelor de boală. Sfaturi pentru tineri căsătoriți și pentru cei care se află împreună de-o veșnicie, dar și-au pierdut conexiunile; pentru cei în prag de divorț și în căutare de noi parteneri; pentru cei care vor să plece în vacanțe și nu știu cum să-și petreacă fiecare minut pe acolo; pentru săracii care n-au o para chioară și pentru cei care nu mai știu ce să facă cu prea multele monede; pentru datori vânduți și pentru cămătari; pentru dependenții de jocuri de noroc și de un număr inimaginabil de substanțe, evenimente și relații; pentru elevi enervați de profesori și pentru profesori agasați de elevi; pentru certurile dintre copiii de școală și dintre două sau mai multe persoane (uneori și pentru cele cu tine însuți); despre cum să te îmbraci, cum să-ți modelezi vocea și să-ți ajustezi comportamentul dacă vrei să ai succes; despre cum să vorbești și ce să spui; cum să-ți faci ordine în locuință, cum să gătești și ce; cât, ce, cum și când să mănânci, să bei, să dormi, să te speli, să te trezești; ce sport și ce animal de companie ți se potrivesc; cum să te schimbi la față, până când nu te mai recunoști tu însuți în oglindă… Lista distribuitoarelor de idei poate fi continuată la infinit — din păcate, nu doar de imaginație, ci de realitatea însăși, după cum ne demonstrează etalările de pe net.

Pentru „dezvoltarea personală” există, se înțelege, nu doar consilieri în carne și oase, ci și multe, foarte multe cărți. Unul și același ghid e cotat de unii ca excelent, iar de alții drept mediocru sau chiar execrabil. Cum și în funcție de ce să le sortezi tu, persoană aflată în căutarea propriei personalități pe care s-o dezvolți? Câți dintre cei care au alocat atenție ghidurilor de dezvoltare personală s-au și dezvoltat personal? Mulți reacționează de-a dreptul alergic când cineva solicită de la ei un anume comportament ori o atitudine care le-ar știrbi personalitatea. Se opun cu vehemență celor care vor ceva de la ei — părinți, educatori sau șefi — și ignoră deliberat ierarhii și autorități, invocând dreptul la sfera privată și inviolabilitatea persoanei. Și, în timp ce se desprind de unii — care li se amestecă „nechemați” în viața pe care doar ei sunt stăpâni —, pornesc (in)voluntar în căutarea altora care să le spună încotro să meargă și ce să facă.

Din nefericire, dorința apartenenței la grup îi face pe mulți să abjure și să se debaraseze de tot ce-și însușiseră prin imitare în cei câțiva ani de acasă și de școală, pentru a arbora stindarde care nu-i reprezintă. Se declanșează o nouă eră a copierilor — sau a plagiatelor —, una care uniformizează și omogenizează, ștergând pe rând orice pată de individualitate. La ce ajută un plagiat comportamental, pe cine și cât timp? Se poate vorbi de ajutor aici? Dacă în cei șapte ani de acasă (care acum nu mai sunt nici doi!) imitatul celor de lângă noi e o necesitate, ajutându-ne să ne găsim cândva propriul drum, cel de mai târziu e furt în toată regula. Părinții ne-au instruit cu drag și ne-au dat benevol merinde pentru drumul potrivit. Furtul de mai târziu ne depersonalizează și ne îndepărtează tot mai mult de propriul Eu.

Cei care au avut succes cu ceva anume devin consilieri entuziaști. Simt nevoia să-și împărtășească experiența și altora, asigurându-i că asta le va schimba radical viața. Posibil, dar… în ce direcție? Cum să îndrumi un unicat, tu însuți fiind unul? Care dintre ghizii/ghidurile din „vitrina social media” e cel mai bun și după ce-l recunoști? De la cine să plagiezi ce și în ce te metamorfozezi, presupunând că reușești să aplici acele cunoștințe pe propria-ți piele? Cât de bine cunoaște ghidul acea masă de caractere individuale pe care riscă s-o transforme într-una amorfă, pe măsură ce-o copleșește cu cunoștințe și sfaturi despre cum „se face” ceva? Cea mai bună călăuză pe drumul vieții nu poate fi decât aceea care te conduce către tine însuți, care te ajută să te autocunoști. Copiii iau totul așa cum vine și se bucură cu fiecare fibră de darul numit viață. Tinerii se pregătesc să-și merite existența. Adulții muncesc din greu să și-o (re)câștige, iar seniorii se străduiesc să și-o justifice. Și pentru fiecare dintre aceste etape se cere cunoașterea de sine. Din păcate, majoritatea oamenilor nu vor să fie ajutați să se ajute singuri; vor doar să fie salvați. În așteptarea salvării, își jertfesc timpul și energia disecând și lăsându-se disecați de politică și politicieni, cu riscul de a se lăsa conduși pe buza prăpastiei.

O să vedem în articole viitoare în ce măsură se pot aplica astfel de „îndrumări”, luând ca model nutriția și nutriționiștii. O să încercăm să pătrundem întrucâtva în acea junglă aproape impenetrabilă prin care se încearcă educația pentru sănătate a neștiutorilor. Neștiutori în sensul că, din cauza zgomotului produs de bombardamentele (dez)informaționale, și-au pierdut auzul fin — acel simț care ne ajută să tragem cu urechea la vocea interioară și să reacționăm prompt la nevoile corpului nostru. Acel instinct care ne ajută să percepem (și să interpretăm corect) cu toate simțurile cu care ne-a înzestrat natura semnalele care se proiectează asupra noastră. Să învățăm să înțelegem ce se petrece în noi și în jurul nostru, fiindcă asta este, de fapt, inteligența.