Un Erou al Lumii arabe: Nasser

Citind pe sărite prima parte (era prea teoretică pentru mine) a cărții lui Georges Corm, Le Proche-Orient éclate, 1956-2000, am ajuns la capitolul despre Nasser. Sincer să fiu , prea mare atenție nu i-am dat pînă acum acestui erou al arabilor, cel care a naționalizat Canalul de Suez. Georges Corm e unul dintre cei mai tari specialiști în Orientul Apropiat. Entuziasmul dovedit în abordarea lui Nasser mă pune pe gînduri. Repet, nu știam aproape nimic despre fostul președinte egiptean, cum de altfel prea multe lucruri nu știu despre Egiptul de azi și de ieri (despre cel de alaltăieri, al faraonilor, știu cîte ceva). Capitolul despre Nasser se intitulează semnificativ De la naționalizarea Canalului de Suez la moartea lui Gamal Abdel Nasser, 1956- 1970: o epocă e moartă, trăiască epoca! El debutează astfel:

„FINALUL UNUI EROU

Moartea eroilor este adesea mai semnificativă decît accederea lor la putere; reacția unui popor la moartea liderului său oferă Istoriei momente de adevăr prețios, deși parțial.

Doi bărbați au marcat profund destinul Orientului Mijlociu în ultimii treizeci de ani; viețile și moartea lor au punctat trecerea epocilor cu atmosfera lor particulară, cu mofturile și modele lor, cu speranțele și ranchiunele lor. Cei doi bărbați sînt egipteni, din acest Egipt imobil, dar viu, etern, dar atît de fragil, «cerșetor», dar «mîndru», «violent», dar «derizoriu». Faraoni ai secolului XX, amîndoi au vrut să schimbe cursul istoriei.

Al doilea pare să fi reușit pînă acum, unde primul aparent a eșuat mizerabil.
Cu toate acestea, realitatea Orientului Mijlociu nu este atît de ușor de înțeles. Pentru că înmormîntarea neobișnuită și nepretențioasă a lui Anouar el-Sadat, al doilea președinte al Egiptului republican, asasinat în toamna anului 1981, a readus în memorie grandioasele funeralii pe care poporul egiptean le-a făcut unsprezece ani mai devreme, în același anotimp, primului său președinte, Gamal Abdel Nasser.”

Cam așa scrie autorul despre Gamal Nasser. Abordarea egipteanului drept una dintre marele personalități ale istoriei arabilor se concretizează și prin concentrarea pe un moment din viața lui Nasser pentru a-l dezvălui ca istoric. Paginile intitulate Apropo de un rîs și de un canal… debutează astfel:

„Secolul XX al societății arabe a început cu un rîs. N-a început cum spun istoricii cu prăbușirea Imperiului Otoman în 1918-1919; nici nu a început în 1945, în urma refluxului european provocat de cel de-al Doilea Război Mondial, care a eliberat politic o bună parte a societății arabe de sub dominația colonială și a dat naștere Ligii Statelor Arabe. Nu, secolul al III-lea arab, care nu este decît secolul al XIV-lea al hegirei, începutul calendarului islamic, s-a deschis pe 16 iulie 1956 cînd, în Alexandria, oraș cu înaltă istorie mediteraneeană, Nasser îi anunța pe egipteni naționalizarea Canalului Suez și că tehnicienii egipteni care l-au preluat de la străini asigură cu succes trecerea navelor. De bucurie și de emoție, președintele egiptean rîde. Ați văzut vreodată arabi rîzînd? Șeful de stat de tip cezarian al unui popor asuprit de milenii, care rîde în mijlocul unui mare discurs politic. Faptul este nemaiauzit, dar pe măsura evenimentului. Reintegrarea Canalului de Suez în patrimoniul național e echivalentul unui paralitic care regăsește brusc usajul membrului vital al corpului său, e bolnavul care se însănătoșește deodată. De a lungul acestui rîs al lui Nasser e deci societatea arabă care-și exprimă jubilația.”