Un exemplu pentru politicienii români

Momente și evenimente comentate de mine. Decembrie 1994. Fostul președinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, e presat de colegii din Partidul Socialist Francez să candideze la președinția Republicii. Deși era creditat de sondaje ca învingător, Jacques Delors anunță că nu va candida. În comentariul Un exemplu pentru politicienii români din Evenimentul zilei, 14 decembrie 1994, am arătat de ce politicienii români nu-l pot imita pe politicianul francez.

Socialistul Jacques Delors anunță că nu va candida la președinția Franței. Astfel de renunțări nu sînt ceva excepțional într-o perioadă preelectorală. Jocurile de culise, așezările și reașezările politice, ba chiar și capriciile personalităților, impun ca totul să stea sub semnul întrebării pînă-n clipa solemnă a declarației oficiale.

De astă dată avem de-a face însă cu un eveniment ieșit din comun.

Anunțul lui Jacques Delors e o veritabilă bombă. O bombă a bombelor. Reprezentantul socialiștilor era dat ca sigur cîștigător la alegerile prezidențiale din Franța. Pledau în favoarea acestei certitudini nu numai sondajele de opinie care-l creditau pe primul loc, dar și ciorovăiala din sînul Dreptei. Cît am stat la Paris, am ajuns să mă plictisesc, lecturînd presa franceză, de zecile de articole dedicate acestui scandal. Balladur a zis. Chirac l-a contrazic; s-a vîrît în discuție și Seguin. Între noi fie vorba, mi-am dat seama că viața politică franceză e în ultimă instanță la fel de măruntă ca și cea românească. În fața unei coaliții guvernamentale divizate, socialiștii aveau toate șansele să învingă avîndu-l drept candidat pe Jacques Delors. Cu toate acestea, cînd toată lumea îl și vedea președinte al Franței, liderul socialist a renunțat. Motivul? Jacques Delors a declarat că, ajungînd președinte, există riscul ca, în condițiile actualei majorități parlamentare de Dreapta, să nu-și poată îndeplini programul politic.

În presa românească, evenimentul de la Paris n-a făcut valuri. Au fost cîțiva stropi risipiți ici-colo prin gazete. Explicația acestei atitudini stă nu numai în evenimentele interne intense, care au răpit atenția presei. Ea trebuie căutată și în nedumerirea produsă de gestul politicianului francez. Ca-n anecdota cu „țăranul și girafa“, opinia publică din România a rămas cu gura căscată. Cum adică să renunți la o candidatură care ți-ar fi adus mai mult ca sigur victoria, pentru că nu-ți vei putea îndeplini programul?! Păi, la noi, tocmai de aia candidează politicienii, ca să nu-și îndeplinească ulterior programul! În campania electorală din 1992, Ion Iliescu s-a mîndrit cu un măreț program de coborîre pe sol românesc a Raiului din ceruri:
Milioane de locuri de muncă, reducerea prețurilor, protecția socială, combaterea corupției.

Cînd s-a avîntat în aceste promisiuni, Ion Iliescu știa foarte bine că ele nu vor putea fi îndeplinite. Reforma, un proces dureros, dar absolut necesar, impunea ca o necesitate istorică tocmai opusul programului electoral prezidențial:
Sporirea numărului de șomeri, închiderea unor întreprinderi, creșterea prețurilor.

Un adevărat bărbat politic, cunoscînd această necesitate obiectivă, ar fi renunțat să mai candideze. Ar fi trecut în Opoziție și de acolo ar fi luptat pentru obiectivele unei politici de Stînga. Pentru că numai astfel și-ar fi putut îndeplini idealurile politice. Președintelui Ion Iliescu nici nu i-a trecut prin cap să renunțe. Parcă ce, avea importanță faptul că nu-și va îndeplini programul?! Important era să cîștige a doua oară mandatul de președinte! Important era să rămînă mai departe în fruntea bucatelor. Ulterior, nimic din mărețul program iliescist nu s-a îndeplinit. Dificultățile oamenilor simpli sînt mult mai mari decît dacă ar fi învins un președinte cu o politică de Dreapta. Cu toate acestea, Ion Iliescu n-are nici măcar tăria de a recunoaște că nu și-a putut transpune în viață programul. Continuă să vorbească de uriașele realizări ale mandatului său în materie de îmbunătățirea nivelului de trai, de protecție socială.

De ce a renunțat Jacques Delors să mai ajungă președinte, fiindcă nu-și va putea onora programul? Dintr-o stare de spirit împărtășită de marii politicieni occidentali: Onoarea. Simțămîntul onoarei l-a făcut pe Jacques Delors să renunțe la candidatură, motivînd că-i va fi imposibil
să-și transpună în viață făgăduielile. Dacă n-ar fi renunțat, ar fi cîștigat alegerile. Dar cu un program care ar fi rămas literă moartă. În felul acesta el și-ar fi tras pe sfoară electoratul. În termeni românești, el ar fi fost un șmecheraș de Sena, Sena care e un fel de Dîmbovița a Parisului. Un șmecheraș care confundă politica cu jocul de-a Alba-Neagra.

Cîți dintre politicienii români de azi împărtășesc acest simțămînt?
Aproape nici unul.
Între ei și Jaques Delors e diferența de la șmecherie la adevărata politică. Socialistul francez rămîne pentru noi un exemplu. Un exemplu pe care, din păcate, nu cred să-l urmeze vreunul dintre politicienii băștinași.