Un faimos ambasador francez recunoaște că Nicolae Ceaușescu trăia modest

Am decis să publicăm La fin de Ceausescu. Histoire dʼune révolution, editura Harmattan, 1996 de Jean-Marie Le Breton. Autorul a fost ambasador al Franței la Bucurește între 1987-1990. Socotisem că trebuie s-o publicăm înainte de citi măcar o pagină. Găsisem de fapt un fragment despre folosirea Ambasadei Franței la București în zilele lui decembrie 1989 ca studio improvizat pentru televiziunile franceze venite în grabă la Revoluție, și sedus de privirea neutră a autorului mi-am zis că trebuie s-o publicăm la editura Mediafax. Pentru asta am discutat cu directoarea să cerem editurii de la care cumpărăm drepturile de autor să ne permită să trecem sub numele autorului precizarea Fost ambasador al Franței la București între 1987-1990. O dată hotărîtă publicarea, e musai să citesc cartea. Mă apuc de ea pe furate, după ce am făcut o paranteză pentru a scrie prefața la memoriile lui Gabriel Oprea.

Din start remarc grija autorului de a evita pamfletul. Regimul Ceaușescu e criticat, evident, dar în același timp lui Nicolae Ceaușescu i se recunosc unele merite. Iată cîteva exemple:

Despre discuția de după prezentarea Scrisorilor de acreditare, autorul recunoaște că, în legătură cu relațiile bilaterale Franța- România, „Ceaușescu din start a manifestat o mare cunoaștere a detaliilor, evocînd, pentru a se bucura sau pentru a se mîhni, bunele și relele aspecte ale raporturilor noastre economice.” Altădată ambasadorul l-a întîlnit pe Nicolae Ceaușescu „în timp ce însoțea pe directorul general al Citroen”. Cu acest prilej, ține să menționeze autorul, „am putut măsura competența și grija față de detalii a lui Ceaușescu în dosarul complicat al aventurii industriale a Citroen în România”.

Chiar din primele zile ale propagandei FSN-iste s-a făcut mare caz de luxul în care trăia Ceaușescu. Jean-Marie Le Breton mărturisește o salutară obiectivitate scriind:

„Ceaușescu trăia pentru putere, nu pentru lux. Casa sa din București, cea de pe marginea lacului Snagov, o a treia pe care el era pe cale s-o termine, erau mari locuințe burgheze cum există cu sutele pe Coasta de Azur, cu dale de cinema și sală de gimnastică integrate, dar în fond departe de calitatea multor locuințe și castelele franțuzești. (…) Fără îndoială, pentru a prezerva o imagine populară, Ceaușescu ieșea într-un Renault 30, fabricat în România, și dignitarii erau toți reduși la un Renault 12, fabricat la Pitești sub numele de Dacia. Eu, care l-am văzut pe Brejnev coborînd dintr-un Rolls Royce pentru a veni la Ambasada Franței din Moscova, sau care circula în Zil, trebuie să recunosc modestia felului de viață al dictatorului român.”

Mult mai important, observator obiectiv, Jean-Marie Le Breton explică multe dintre aspectele regimului Ceaușescu prin cauze complexe, evitînd astfel pamfletul ieftin folosit de propaganda anticomunistă și anticeaușistă de după decembrie 1989. Cultul personalității lui Ceaușescu nu-i provoacă autorului exclamații și strigăte de revoltă. El apare explicat într-un context istoric mai larg:

„Pentru a judeca personajul, avem actele sale și hagiografia sa permanentă prin cultul fără sens care îi era întreținut de presă, de Partid, de foarte mulți români. Însă trebuie să ținem cont nu numai de cultul personalității în regimurile comuniste, dar și de tradițiile românești propriu-zise. Astfel termenul de «Conducător» folosit pentru Ceaușescu a fost titlul Mareșalului Antonescu, adevărat stăpîn al României în timpul războiului. Cînd se compară adjectivele folosite de lăudătorii celor doi conducători, în presă, în special, te izbește similaritatea. Astfel cultul lui Ceaușescu a fost precedat de cel al lui Antonescu și de cel al lui Gheorghiu-Dej. Este corect să spunem că Ceaușescu tolera o tămîiere care depășea cu adevărat granițele ridicolului: «cel mai iubit fiu al poporului român», «geniul Carpaților», «Dunărea Gîndirii». Dar poeziile lui Aragon și ale altora despre Stalin nu au depășit și ele limitele decenței?

Asemănarea manifestărilor cultului personalității făcut «Conducătorului Antonescu» din perioada războiului cel al «Conducătorului Ceaușescu» nu se opresc aici. Colegul meu portughez, care a trăit copilăria la București, unde unchiul său era ambasador, mi-a povestit că Antonescu proceda ca și Ceaușescu prin oprirea circulației pentru a lăsa drum liber cortegiului mașinii sale și suitei.”