Novak Djokovic a câştigat Australian Open pentru a zecea oară. El va reveni pe locul 1 ATP

Un fel de memorial al durerii

Motto:
„Din ideologii curge sânge.”
Belu Zilber

Carcerele comunismului neaoș, spații ale concentraționarului tenebros, școli sinistre ale îndreptării proscrisului politic cu bâta și cu înjurătura birjărească… Prelungiri ale cimitirelor adesea învecinate, centre de recluziune a dușmanilor unei puteri instalate samavolnic după lașa tocmeală ruso-americană… Refugiu pentru bestiile înveștmântate peste noapte în uniforme de torționari de un sistem pornit să desființeze condiția umană…. Și câte s-ar mai putea scrie despre un fenomen al deposedării omului de el însuși prin cele mai brutale mijloace… Căci „«homo sapiens» pare să fie singurul animal care nu numai că se joacă îmbrăcând haina altuia, dar îi place grozav spectacolul, chiar dacă este o bagatelă de masacru. Romanii se înnebuneau după lupta între gladiatori la circ, spaniolii, după luptele cu tauri, francezii, pentru luptele cu cocoşi, mahalagioaicele pariziene delirau la joaca de-a ghilotina, americanii, la linşarea negrilor, toate noroadele occidentale, la priveliştea flăcărilor purificatoare ale sufletelor celor vânduţi diavolului. Blânzii ţărani ruşi crucificau ofiţerii albi, le spărgeau burta şi îi gâdilau pe maţe ca să audă cum mor în hohote de râs. Toţi râdeau. Şi crucificaţii şi crucificatorii. În 1956, ţăranii unguri jupuiau responsabilii de partid, iar muncitorii de la Gyor le smulgeau gâtlejele cu cleştele.

Aşa este făcut acest animal curios, omul. Îi place joaca. Ajunge de multe ori să îmbrace întâi o haină străină, ca jocul să se dezlănţuie irezistibil. Cel mai caracteristic costum omenesc este cel ideologic. Îmbracă orice cap după măsură, are prestigiu, este ieftin.”[1]

Și în joaca aceasta se ajungea la reeducarea „ciumatului”, rezultând un ins „care sfârşeşte prin a fi absolut sincer, adică spune orice intimitate personală sau de familie, care este gata să obţină de la alţii aceeaşi sinceritate prin bătaie pe fluierele picioarelor, mâncatul propriilor fecale şi băutul urinei, prin curăţirea cu limba a closetelor.”[2] Dar până atunci, sărmanii deținuți cârtitori subversivi, chipurile, la instaurarea și propășirea raiului purpuriu, erau supuși la caznele Iadului. Belu Zilber povestea despre ororile din dosul zidurilor penitenciare: „Un bătrân şi bogat diplomat, care reprezentase mulţi ani România la Paris, fura mâncarea unui nebun; puţini rezistau să nu culeagă mucurile de ţigară aruncate de gardieni. Unul, dintr-o familie de profesori universitari, el însuşi intelectual, când i s-a anunţat că soţia lui iubită divorţase, exclamă: «Mama ei! Şi ce buni ardei umpluţi făcea!» Acelaşi, fiind pus în camera morţii cu un coleg de boxă, condamnat la moarte, îi spuse: «Tu ai să fii împuşcat. Nu mai ai nimic de pierdut. Atitudinea noastră în proces a fost diferită. Eu vreau să fiu liber. Spune-mi ce secrete nu ai dezvăluit şi sunt salvat. Îţi este indiferent, tot ai să mori». L- am văzut la baie. Avea ochi de tâlhar şi trup de diavol.”[3] Cu altă ocazie, a asistat la un spectacol cu totul deosebit: „Unul dintre conducătorii francmasoneriei, Paul Brătăşanu, demult bolnav, murea într-o lungă agonie. Făceam de gardă pe rând, sacrificând ceva din puţinele noastre ore de somn. A murit pe înserate. Un medic, deţinut în aceeaşi cameră, ne-a anunţat că se sfârşise. O candelă pregătită din vreme de artificieri şi chimişti fu aprinsă, medicul legă cu o batistă faţa mortului, ca să nu deschidă gura, şi începu să spună rugăciunea pentru morţi: «Primeşte, Doamne, pe [robul tău] la loc de cinste şi la loc cu verdeaţă». Înmormântam în iad, un om mort în iad. În timp ce doctorul îşi continua în şoaptă rugăciunea, chimiştii şi artificierii care pregătiseră candele şi vegheaseră agonia începură să smulgă boarfele mortului. Unul îşi încerca bocancii, altul puloverul petecit, altul un ciorap, pătura… Aveam viziunea că se legase gura mortului ca să nu strige: «Săriţi, hoţii!» Uneori morţii nu se anunţau, ca să li se mai servească masa încă o zi pentru cei vii.”[4] Aidoma s-a întâmplat și cu Nichifor Crainic, „purtat din închisoare în închisoare. A devenit celebră scena tentaţiei. Era întrebat, la ora mesei: «Există Dumnezeu?» Şi el răspundea: «Există!» Atunci blidul de mâncare îi trecea pe dinainte, până când, într-o zi, după câteva răspunsuri afirmative, zicea, lihnit de foame: «Nu există!» Şi i se dădea de mâncare…”[5]       La dispariția poetului, care fusese eliminat de Nae Ionescu de lângă Zelea Codreanu pentru a deveni el însuși eminența cenușie a „Căpitanului”[6], Nicolae Crevedia va mărturisi că acesta, prin personalitatea sa copleșitoare, „covârșea epoca” și omagiu mai înălțător nici c-am găsit altundeva…

Metamorfoza era înfricoșătoare: „Nu m-am îmbolnăvit, dar m-am uscat. Iarna, copacii sunt lemne. Oamenii închişi la întuneric, fără mâncare, devin reptile. Experienţa arătase că timpul descompune orice vieţuitoare.”[7] Și da, „sclavii nu-şi închipuiau că ar fi putut exista o lume fără sclavi. Când se revoltau, nu era ca să desfiinţeze sclavajul. Voiau să aibă şi ei sclavi. Orbii din naştere nu pot imagina oameni care văd. Am cunoscut pe unii din supravieţuitorii celor reeducaţi la Piteşti prin curăţirea closetelor cu limba, hrăniţi cu propriile fecale şi adăpaţi cu propria urină. Toţi l-au citit pe Stalin şi sunt oameni noi. La toţi aceştia «Weltanschauung»-ul a devenit realitate.”[8]

Adesea, leproșii politici nici n-aveau habar cât va dura chinul, în lipsa vreunei hotărâri judecătorești. Pășeai în universul înzăbrelit fără să fii condamnat și detenția curgea imperturbabil. Măcar de-ai fi săvârșit ceva abominabil, nu un fleac, o copilărie de genul celei relatate de Annie Bentoiu: „Am vrut să aduc și eu o laudă în cinstea regimului, după puterile mele, și am scris pe capacul cutiei, sus în stânga, «Trăiască 23 august!». Mai jos, în litere mai mărișoare, de aur, scria RAHAT. Și m-au adus aici…”[9] Remarca zilberiană, inevitabilă în sinergia faptelor, mă cutremură. Mda, „Darwin scria după vizita lui în Ţara de Foc, unde îi văzuse pe strămoşii omului, că «homo sapiens», fiind un animal social, nu putea rezista la mai mult de trei ani de izolare. Eu am stat singur aproape zece ani. Când am spus asta unui tânăr locotenent de Securitate trimis la Aiud să mă ancheteze în legătură cu crimele nemărturisite la proces, [el] exclamă: «Darwin s-a înşelat! Noi am dovedit că se poate şi altfel».”[10]

Vizitele și vorbitoarele aveau loc în condiții greu de imaginat: „Nu știu cum a trecut vremea până pe la zece și jumătate, când dintr-odată acel gradat a țipat la noi cu o autoritate speriată: «În șanț! Băgați-vă în șanț că vin! Nu e voie să vă vadă!» Era într-adevăr un șanț acolo, ca în satele de pe vremuri, și a trebuit să ne culcăm în praful lui ca să nu fim văzute.

Se apropia într-adevăr o coloană de bărbați; am văzut cu durere că erau îmbrăcați în zeghe. Călcau stârnind praful cu picioarele lor proaspăt spălate, în rând câte șase, tineri și bătrâni, și după ce au trecut câteva rânduri l-am identificat pe tata și i-am făcut un semn mare cu mâna, de acolo, din șanț. Nu știu prin ce minune m-a recunoscut și a schițat un gest speriat, să stau cuminte. Cred că din momentul acela amândoi am simțit că timpul stătea pe loc, atât eram de nerăbdători să ne vedem.Eram strigați și intram câte trei pe poarta șantierului. Acolo în curte se afla o masă lungă și îngustă de scânduri bătute în țăruși: aliniați pe o latură și distanțați între ei se aflau trei deținuți. În spatele fiecăruia stătea câte un soldat cu pușca la umăr; pe partea cealaltă ne-am aliniat noi.”[11]

La ispășirea pedepsei erai obligat să completezi un astfel de formular: „Subsemnatul… domiciliat în comuna… raionul… regiunea…str… nr… la punerea mea în libertate din locul de deținere… am luat cunoștință de faptul că nu am voie să divulg nimănui nimic din cele văzute și auzite de mine în legătură cu locurile de deținere pe unde am trecut și nici despre persoanele incarcerate. De asemenea nu voi comunica nimic scris și nici verbal rudelor sau altor persoane despre deținuții rămași în locurile de deținere. În cazul când nu voi respecta cele arătate mai sus, am luat cunoștință că sunt pasibil a suporta rigorile legilor Republicii Populare Române. Semnătura… Data…“[12]

Doar așa părăseai infernul, stigmatizat pe veci, ca o vită tuberculoasă, de care toți se vor feri de-acum încolo, în părelnica libertate. Unde, trebuia să scandezi fel de fel de inepții, adică ba „Trăiască Guvernul Groza, care ne-a adus bumbacul sovietic!”, ba „Cine nu este de acord cu noi va face ceva!”[13] Ușor, ușor, te adaptai, înghițit de mulțimea deja dresată: „După mulţi ani, am uitat; am devenit altceva. Nimic nu mai era absurd. Intrasem într-o altă existenţă. Aşa trebuie să fie şi în Iad. Oamenii uită unde sunt, nu se mai miră. Dispare esenţialul, îndoiala. Absurdul dispare când nu se mai vede termenul de comparaţie. Începe starea nesfârşită a obiectelor vieţuitoare.”[14] Arar, înainte de a închide ochii pe vecie, muribundul își împovăra urmașii direcți cu un legat testamentar copleșitor: „Ionică, eu mor. Mor. M-au omorât. Nu le dau nimic! Tu să nu le dai nimic! Nu știi ce perverși sunt !”[15] Tac, strivit de un trecut terifiant…

Mă ia cu fiori reci pe șira spinării… Nu cumva am devenit și noi niște „obiecte viețuitoare”? Doamne, fă astfel ca istoria să nu se mai repete în acest răsărit european, dintotdeauna un „teritoriu de cobai”[16] !


[1] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber

[2] Ibidem

[3] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber

[4] Ibidem

[5] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez

[6] Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști

[7] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber

[8] Ibidem

[9] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[10] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber

[11] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[12] Ibidem

[13] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber

[14] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber

[15] Vasile Voiculescu, în cronologia la Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară.

[16] Adrian Păunescu, Imnul Europei de Răsărit


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii