Un film greu de înțeles nu numai de neocomuniști, dar și de comuniștii de pe vremuri

Panorama ideilor care mi-au venit pe loc. Marți, 20 ianuarie 1993, Televiziunea română a difuzat filmul lui Costa Gavras, Mărturisirea. Plecînd de la reacțiile telespectatorilor, consemnate de Evenimentul zilei, sub titlul Mărturisirea comunistă publicam în Expres Magazin din 27 ianuarie 1993, un amplu eseul dedicat filmului. Dat fiind că mulți telespectatori susținuseră că n-au înțeles nimic, am simțit nevoia să scriu despre ce momente din istoria comunismului vorbește filmul:

Unii telespectatori au declarat că n-au înțeles nimic din film. O opinie perfect îndreptățită. „Mărturisirea” e un film specios. El e greu de înțeles nu numai de către neocomuniști, dar și de către comuniștii de rînd. Pentru că el se adresează numai inițiaților în doctrina comunistă, altfel spus, numai celor pe care regimul îi consideră comuniști autentici. Trebuie să cunoști foarte bine istoria comunismului pentru a înțelege dezbaterea din filmul lui Costa Gavras. „Mărturisirea” abordează o chestiune controversată în lume comuniștilor. Între 1936 și 1939 au avut loc la Moscova celebrele procese intentate de Stalin vechilor bolșevici. Participanți la Revoluția din Octombrie și la Războiul civil, Kamenev, Zinoviev, Buharin, unii dintre aceștia tovarăși de luptă de-ai lui Lenin, sînt acuzați de procurorul Andrei Vîșinski (cel care la sfîrșitul lui februarie 1945, în calitate de trimis al rușilor în România, îl va obliga pe Regele Mihai să fie de acord cu Guvernul dr. Petru Groza) că ar fi făcut spionaj în favoarea unor puteri străine. Mai mult, cei care contribuiseră la victoria bolșevicilor erau acuzați că ar fi fost în realitate, agenți ai Ohranei țariste. Spre surprinderea tuturor comuniștilor din lume, la procesele desfășurate nu cu ușile închise, ci în public, acuzații își recunosc responsabilitățile care li se puneau în cîrcă. În fața asistenței uluite ei mărturisesc faptul că sînt spioni, că activează împotriva puterii sovietice de mai mult timp. Fenomenul se reia aproape identic, după război, cu activiști de partid din țările comuniste: Kostov, în Bulgaria, Ranjk, în Ungaria, Slansky, Arthur London, în Cehoslovacia. Acești vechi comuniști, membri de frunte ai Kominternului, luptători în Spania, își mărturisesc public vina. Această „mărturisire” e un lucru care va tulbura mult timp lumea comunistă. Se poartă aici lungi și controversate discuții pe tema dacă respectivii au fost sau nu vinovați. Și dacă nu, cum a fost posibil ca ei să mărturisească în public niște vini imaginare. Filmul „Mărturisirea” al lui Costa Gavras abordează tocmai această problemă. El își propune să demonstreze în primul rînd, un adevăr: acuzații nu erau vinovați deloc. În al doilea rînd, filmul își propune să demonstreze mecanismul prin care acești comuniști vechi, cu state încercate de luptători împotriva fascismului, oameni care nu se dovediseră pînă atunci lași, își putuseră recunoaște public niște vini imaginare. Telespectatorii români aveau tot dreptul să declare că n-au înțeles nimic. Ei au privit filmul din afara lumii comuniste. Or, Costa Gavras demonstrează mecanismul „mărturisirii” referindu-se la niște lucruri pe care numai comuniștii inițiați le cunosc. Astfel, alături de interogatoriile tipic staliniste (din acest punct de vedere se spune că stalinismul a împins tortura psihologică pe culmi nebănuite, realizînd o adevărată revoluție în mijloacele acesteia), Costa Gavras așază printre cauzele „mărturisirii” și teza comunistă potrivit căreia un membru de partid trebuie să facă totul, inclusiv să mintă, cînd e vorba de interesele partidului. Eroului din film i se spune de zeci de ori că interesele partidului cer ca el să-și mărturisească vina în public. Această invocare reprezintă cea mai puternică presiune psihologică, mult mai puternică decît tortura, asupra personajului, pentru care partidul e înainte de toate. Poziția personajului principal e de neînțeles pentru cineva din afara lumii comuniste. Un om cu convingeri democratice s-ar întreba imediat, vizionînd filmul, de ce protestează eroul în numele partidului, de ce aduce drept argument, tinerețea sa revoluționară, și nu protestează în numele justiției, al dreptății, de ce nu aduce drept argument libertățile individuale?